În subsolul său claustrant, dar primitor totodată, Teatrul ACT ne-a invitat, în final de stagiune, la un spectacol insolit, căruia i s-a zis Bucureşti, nicăieri. La fel de bine, demonstrează spectacolul, i se putea spune nicicum, căci argumente şi imagini ne dovedesc incapacitatea acestei capitale de-a avea personalitate, de-a avea personalităţi, de-a avea un glas al ei, de-a fi ceea ce ar fi trebuit şi trebuie să fie.
Ciudăţenia este că şi textele lui Tudor Arghezi şi Horia-Roman Patapievici - spuse cu înţelesuri marcate de Marcel Iureş -, dure, sarcastice, incriminatoare, vădesc o dragoste îndurerată ca pentru o iubită trădătoare. Sunt texte neiertătoare despre oamenii oraşului.
Despre clădirile acestuia ne-a vorbit arh. Octavian Neculai, omul înfrăţit cu Teatrul ACT încă de la proiectul de construcţie şi care a contribuit substanţial la înfăptuirea lui. Octavian Neculai a ţinut o documentată conferinţă, în două părţi, cu un aer serios şi un ton alb, ilustrînd pe ecran (multe vederi unicat de colecţie ne-a fost dat să vedem) etapele ridicării şi demolării oraşului. Conferinţa sa era orînduită ca un contrapunct de simţire la textele scriitorilor. Şi am aflat multe din conferinţă, ca de pildă spusa lui Neagu Djuvara cum că noi, locuitorii Capitalei, am fi trăitori în patru oraşe: Bucureşti din vechime, cel din secolul al XIX-lea şi începutul veacului abia stins, Bucureşti-interbelic şi cel al construcţiilor comuniste. Arhitectul-conferenţiar l-a adăugat, pe drept cuvînt, pe cel ce se ridică acum, amestec de aspiraţii occidental-moderne cu prostul gust al majorităţii îmbogăţiţilor recent. De altfel, în Capitala de astăzi, cu ruinele şi gunoaiele sale, ne-a purtat şi un microdocumentar, ironic, şi recunoscurăm locuri pe lîngă care tot trecem şi trecem fără zvîcnet de revoltă. Ne-am obişnuit cu urîtul din juru-ne, cu urîtul din ei, din noi.
Azi-ul, acum-ul ni le-au adus Iureş şi un operator video într-o simultaneitate care dădea frison, plecînd de sus, din Podul Mogoşoaiei, spre subsolul nostru de spectatori, vreme în care actorul făcea rechizitoriul indiferenţei şi laşităţii noastre în ani de comunism. Dar sala, destul de luminată, lăsa la vedere chipurile foarte tinere (ce o umpleau pînă la refuz) şi care numai vinovate nu erau de ceea ce n-am făcut cînd trebuia noi, maturii.
Cuvintele au lovit doar spectatorii ce-şi trăiseră în laşitate starea de supravieţuire. În tot ce am văzut erau măsura şi bunul gust care însoţesc mereu tot ce întreprinde regizorul Alexandru Dabija, semnatar şi el al acestui Bucureşti, nicăieri ce ne-a trezit pentru o oră la realitatea oraşului prin care alergăm, supravieţuitori năuci.