Once upon a time, adică a fost odată ca niciodată, pe la sfîrşitul anilor '50, după ce "furioşii" (John Osborne, Lindsay Anderson, Doris Lessing şi alţii) fuseseră catalogaţi ca atare, împotriva protestelor lansate de ei, în repetate rînduri, a apărut încă un dramaturg ce avea aerul a se fi raliat curentului, dar se ţinea la distanţă spre stînga, o vreme. Arnold Wesker era şi el supărat pe omenire, dar în felul său, nu era prea furios, ci mai degrabă descriptiv, iar Cartofi prăjiţi cu orice din agasanta (pentru autor) etichetă a fost mai mereu tratată în punerile în scenă crîncen şi cu încrîncenare. Doar este vorba de soldaţi - de bărbaţi cum s-ar spune - şi, în plus, furioşi nevoie mare! Uneori, spectacolele erau cu adevărat puternice şi mulţi ne aducem aminte de cel purtînd semnătura lui Alexa Visarion, la începuturi de carieră. Dar piesa (pentru că este o piesă bună) are, bineînţeles, mai multe straturi de descifrat, mai multe sensuri de urmărit, iar regizoarea Alice Barb a descoperit în ea în special elementele ce corespundeau temperamentului său şi formaţiei sale intelectuale. Descifrarea ei, în registru poetic, poate părea surprinzătoare cui a intrat în sala de spectacol pentru a vedea piesa unui "furios" englez şi i s-a oferit în schimb o poveste tristă ca un basm de Andersen despre încercarea de-a avea demnitate în context tiranic, despre singurătăţi şi prietenii ş.a.m.d.
În zăpada ce pică peste personaje, nu-s fetiţe cu chibrituri, ci bărbaţi în uniforme, unii adaptaţi la reguli şi ordine, alţii refuzîndu-le, unii pendulînd, alţii căzînd victime. E util protestul în acest context? Are el valoare exemplară? Poate cineva să-ţi ştirbească demnitatea? Există vreun loc pe lume unde n-ai voie să zîmbeşti? S-ar părea că la toate aceste întrebări spectacolul răspunde cu DA. Personal, nu m-a convins în totalitate, în primul rînd pentru că mulţi dintre actori erau prea preocupaţi să fie corect milităroşi decît să aibă stări şi nuanţe. Apoi, coerenţa unui discurs se pierde cînd ritmul acestuia este nesusţinut constant cu ştiinţă. Reprezentaţia pe care am urmărit-o era după o lungă perioadă de la anterioara, aceasta explicînd probabil deritmările, dar şi cîteva sincope de memorie cărora li s-a făcut totuşi faţă.
Tînăra regizoare Alice Barb este harnică, serioasă, ştie ce vrea şi încet-încet, cu montări ce-i revelează calităţile, îşi cîştigă locul în concertul teatral. A fost actriţă şi ştie ce-i trebuie unui actor ca să-şi lumineze pentru sine personajul. Şi aici, în spectacolul de la Odeon, munca sa aplicată cu interpreţii este vizibilă, îndeosebi în grupul celor tineri ori cu respect pentru propria profesiune. Şi mă gîndesc la Marius Stănescu, la Gelu Niţu, Petre Nicolae sau la Mircea Constantinescu. Toţi, pe partituri grele, unul în contradicţie cu emplois-ul cu care ne-am obişnuit, ridică personajele în poziţie verticală, de pot fi privite şi înţelese din toate unghiurile. Dintre tineri, Aurelian Bărbieru şi Pavel Bartoş ţin pasul energic pe roluri ofertante. Textul nu este la fel de generos şi cu ofiţerii opresanţi, iar interpreţii lor, în special Geo Costiniu şi Şerban Ionescu, au aerul că se achită de nişte obositoare obligaţii de serviciu. De mirare, mai ales în ceea ce-l priveşte pe Şerban Ionescu, profesionist temeinic pentru care rolul este totdeauna un pariu cu sine.
Cătălin I. Arbore, arhitect ca formaţie, vine în teatru, cînd şi cînd, din lumea scenografiei de spectacol muzical. Cînd vine, totuşi, o face pentru propuneri incitante şi răspunde inteligent la cerinţele spectacolului, ceea ce se întîmplă şi în formula de basm, populat cu vise, îngeri, mirese, într?un univers de alb şi albastru, pe care şi-l luminează chiar el. Cine a iubit Oedip-ul lui Andrei Şerban se cade a-şi aminti că există o înfrăţire extraordinară între gîndul regizoral şi scenografia lui Cătălin I. Arbore.