Se vede treaba că încercarea de acum mai bine de un an, a lui Radu Macrinici, de a poposi la Teatrul Municipal din Baia Mare, a fost o operaţiune inspirată. Trimis la plimbare de Horaţiu Mihaiu, de la Sfîntu Gheorghe (de unde a şters-o şi regizorul-scenograf, actorul Florin Vidamski fiind noul director, de circa o lună: dacă pălăria nu a intrat, între timp, la apă, să sperăm că nu e exagerat de amplă...), după douăsprezece ediţii ale Festivalului Internaţional de Teatru Atelier, negăsind rezonanţa necesară a edililor Sighişoarei (se pare că, totuşi, ceva se coace şi acolo), în urma celei de-a treisprezecea, dramaturgul (dacă precara mea matematică nu mă înşală, decan de vîrstă, la 43 de ani, în domeniu - sigur, mă refer la cei care contează) este evident că şi-a găsit locul şi, mai ales, oamenii, în Maramureş. Aşa se explică realizarea celei de-a cincisprezecea ediţii (a doua la Baia Mare), în evoluţie limpede.
În contextul actual (mă declar încă o dată partizan al festivalurilor, dacă se poate şi în cel mai mic cătun, evenimentul real - iară nu făcăturile de "pe sticlă" - fiind potenţiale motoare ale spiritualităţii fiecărei comunităţi), manifestările de gen cu personalitate clară sînt tot mai puţine. Festivalul ieşean Goldfaden pare pus la păstrare de la schimbarea directorului general la Naţional, oricum clădirea intrînd pentru cîţiva ani în reparaţii capitale (dacă va avea aceeaşi soartă ca Palatul Culturii...). Mai jos, la Piatra Neamţ, noul director Liviu Timuş încearcă o reformare, pe cît se pare, a tradiţionalului festival al Teatrului Tineretului. Reforma optimă, însă, ar fi atingerea cotei din timpul directoratului lui Dan Borcia (şi pentru instituţie, şi pentru festival), şi invitarea acestuia în staff-ul actual. Din fericire, la Bacău, noul cuplu directorial Găzdaru-Duţu pare să fi reuşit reiterarea Galei Star. La Tîrgovişte şi Piteşti se caută, s-a încercat şi la Sfîntu Gheorghe un soi de parodie post-Atelier. Sibiul şi Bucureştiul sînt altceva, mixturi (pe alocuri mixtum compositum-uri) ale unei viziuni de piaţă demne de tot respectul, dar, de dragul axiologiei, de nerepetat. Pînă una-alta, vocaţia clară par a şi-o fi găsit doar Festivalul Shakespeare de la Craiova şi Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara.
Şaptesprezece spectacole în concurs, produse de cincisprezece companii teatrale, şi alte patru, adăugînd încă doi producători, colocviul Alfred Jarry (cu invitaţi din Franţa, Canada şi Ungaria, şi minunat încheiat de Cîntecul descreierisirii oferit de cuplul Adrian Ivaniţchi - Dan Lotoţchi), la un secol de la dispariţia fizică a inventatorului lui Ubu, o propunere (poetică) de parteneriat Săpînţa-Spoon River-ul lui Lee Masters, vernisajul expoziţiei de pictură a Adrianei Grand, Îngeri industriali, lansarea Fotoliului scepticului spectator, noua carte a Mirunei Runcan apărută la Unitext, vreo trei ateliere, fanfara teatrului, barul teatrului (loc al colocviilor din miez de noapte), lume de pe vreo trei continente, public băimărean buluc (unul dintre cele mai interesant-interesate publicuri româneşti ale momentului).
De subliniat steaua norocoasă sub care Radu Macrinici îşi organizează festivalul la Baia Mare, alături de team-ul directorial Marilena Frenţiu-Nicolae Weisz, în bună înţelegere cu primarul Cristian Anghel, consiliile local şi judeţean, AFCN, MCC, UNITER, dar şi sponsori bine găsiţi. Exprimată şi prin finanţare, voinţa comunităţii locale devine cu adevărat funcţională. În suplimentul de fiecare seară, Estrada Atelier, am putut citi cîteva nume noi, care mă fac relativ optimist faţă de viitorul comentariului teatral.
Atît că "p-ici, pe colo"...
Încă mai cred că un festival care îşi propune, decomplexat, "cele mai noi tendinţe în dramaturgia, regia, scenografia, coregrafia, muzica de scenă şi arta actorului secolului XXI" se poate lipsi de concurenţialitate, dacă nu de altceva, măcar pentru a feri nişte oameni, altfel onorabili, să lucreze cu bisturie tocite pe trupuri proaspete, pe care sînt obligaţi să le ia drept coapte de maladie. Cînd şi bolnavul e închipuit, dar nici doctorul nu e mai breaz, se ajunge la enormităţi precum ignorarea totală a unui spectacol precum Inimi cicatrizate al lui Radu Afrim. Nu e vorbă, nici selecţionerul nu a fost scutit de gafe. Hotărînd iniţierea secţiunii Portrete în Atelier, Radu Macrinici a adus alături de o personalitate fundamentală a regiei româneşti actuale (Victor Ioan Frunză), un necunoscut al cărui păcat nu este atît lipsa de notorietate, cît aceea de coerenţă, ca să nu zic de talent. "Pentru cine îi cunoaşte, argumentele ar fi de prisos. Pentru cei care se fac că nu îi cunosc, aşişderea.", zice directorul festivalului. Acum, cinstit vorbind, pe Frunză poţi "să te faci" că nu-l cunoşti, dar cum Dumnezeu să te faci că nu cunoşti un Ovidiu Mihăiţă, pe care chiar nu-l cunoşteam, iar acum, chiar că "argumentele" mă determină să mă rog să nici nu-l mai văd decît ca actor, nicidecum auto-regizat. Pe scurt, prezenţa teatrului particular al acestuia (nefericit botezat "Auăleu", dar las' că nici un "D'aia" nu e mai breaz, denotînd o anume vocaţie a hăhăielii de mahala) cu 3 (trei!) spectacole a fost momentul de demisol al festivalului (prin "subterană", totuşi, parcă se mai pot face oarece însemnări), deşi compania se subintitulează "de curte şi garaj". Vulgarităţi însăilate, groase actoriceşte şi jalnice ca lectură a unor texte sclipitoare precum cele ale lui Jarry şi Harms. Interviul liderului Mihăiţă, din Estrada Atelier, înjurînd de-a valma colegi, public şi gazde pune capac - psihanalizabil -, erorii de selecţie.
Aceeaşi secţiune ar trebui să pledeze şi ea pentru nonconcurenţialitate, nefiind tocmai în ordine, chiar şi numai cantitativ, o asemenea regulă a jocului.
Rîsu'-plînsul spectatorului
În opinia mea, patru spectacole îşi puteau disputa întîietatea (cu sau fără premii, nota bene!): Scaunele lui Victor Ioan Frunză, de la Teatrul German de Stat din Timişoara, Ubu cocoţat pe masă, al cuplului canadian Olivier Ducas - François Monty, de la Teatrul Espèce din Quebec, Poveştile de familie ale lui Mihai Fusu, de la Naţionalul din Chişinău şi Inimi cicatrizate, ridicat de Radu Afrim la Constanţa, la Compania Ovidius (unde se pare că adîncile cugetări unificaţioniste marca Mazăre au fost anulate, în tribunal, cele cinci instituţii de spectacole iniţiale recăpătîndu-şi autonomia; de revenit).
Sigur, importanţa tuturor celor trei spectacole Frunză (alături de Scaunele, în cadrul "Portretului de autor", Atelierul a mai invitat, de la Brăila, Visul unei nopţi de vară, adăugînd producţia proprie a Teatrului din Baia Mare, Istoria comică a doctorului Faust, încă o dovadă a eficacităţii Festivalului Atelier în relaţie cu teatrul-suport) vorbeşte cu adevărat despre imaginea unui artist capital, a cărui creaţie lasă liber dreptul la electivitate, dar, în acelaşi timp, reprezintă un întreg al unei concepţii originale. De altfel, regizorul a susţinut şi conceptul spectacolului de poezie de la Săpînţa, dar şi conferinţa Axiologie şi cenzură.
Duhului thrillerului, apărut cu haz, încă din prima seară, în Geniul crimei al lui Theodor Cristian Popescu, sosit din Canada la Teatru' 74 din Tîrgu Mureş, i-a răspuns cu aceeaşi veselie ascunzînd ocheada tristă, Angajarea de clovn, în regia Louisei Dănceanu, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Hikaru Otsubo (deja un obişnuit al festivalului, dansatorul buto din Japonia) şi Aurelia Ivan (de la teatrul parizian Clastic) s-au jucat pe sine în relaţie cu greutatea aerului din preajmă (cel dintîi) sau cu marioneta amintind de omuleţul lui Gopo (a doua). Balul de la Opereta bucureşteană, elegant şi precis în regia Yvettei Bozsik (cu un punct în plus pentru Beatrice Rancea, efectiv magnifică şi magnetică, în scenă), e totuşi, într-o oarecare măsură, distracţie pentru vîrsta a treia. Poate că la anul, Atelierul va putea invita o trupă precum Compania de dans The Kibbutz Contemporary Dance, pe care am văzut-o debordînd de energie, cîteva zile mai tîrziu, la Euroiudaica de la Sibiu.
În bună măsură dezamăgitoare spectacolele: Misterioasa doamnă din balonul renaşterii - Compania Lita C-Y din Singapore (prea de tot simplist), In-fi-ni-te-si-mal al lui Jozsef Trefeli, produs de propria sa companie din Geneva (mai multă imaginaţie şi sprijinul lui Hikaru Otsubo probabil că i-ar fi fost de folos), Monoloagele vaginului - Teatrul Ariel Underground din Tîrgu Mureş (excesiv şi în vulgaritate, şi în proasta lectură a textului Evei Ensler - am văzut, după acelaşi text, ceva cu adevărat curat şi persuasiv la Bucureşti, la Club A).
Una peste alta, Atelierul revine pe bună dreptate în prim planul atenţiei festivaliere, de acum Baia Mare devenindu-i din probabilă pensiune de trecere, casă de încredere.