Unul dintre cei mai "jucaţi" dramaturgi ai anilor '70-'80, dar şi mai incomozi pentru ochiul cenzurii, revine pe afiş la nu multă vreme de la intrarea sa în eternitate, cu o piesă în premieră absolută, Boală incompatibilă, botezată pe scena Teatrului "Al. Davila" din Piteşti cu titlul Gelozia, boală grea. O premieră este şi colaborarea teatrului piteştean cu regizorul Emil Mîndru, care semnează şi scenografia acestei noi întrupări a dramaturgiei lui Tudor Popescu, după ce tot aici au văzut lumina rampei piesele sale Infernul blînd (în premieră absolută), Jolly Joker şi Nu ne naştem toţi la aceeaşi vîrstă.
Sub pretextul unui discurs scenic plin de umor despre gelozia ce macină liniştea unui cuplu şi aşa zbuciumată de lipsurile financiare şi de ghinioanele soţului începător în ale hoţiei (în bună parte peripeţiile acestuia şi confruntarea cu un maestru al efracţiilor amintesc de "Milionarul sărac"), spectacolul reuşeşte să ne ofere o incisivă şi, totodată, savuroasă trecere în revistă a unor personaje şi situaţii uşor recognoscibile din zona "miliardarilor de carton", a creditelor bancare preferenţiale şi a caruselului relaţiilor subterane ce şi-au pus puternic amprenta pe realitatea românească din anii "tranziţei". Bun "psiholog" în defrişarea conflictelor cuplului, dar şi în configurarea relaţiilor mai puţin ortodoxe dintre "patron" şi "amanta" acestuia, cu replici nu de puţine ori demolatoare şi scene de un haz nebun (confruntarea foarte belicoasă dintre "Didina" şi "Dora", intrarea lui "Veve" ca o "fantasmă" în locuinţa "Dorei", încercările zadarnice ale protagonistului de a se spînzura în locuinţa patronului pe care a vrut să-l prădeze, lecţia despre cum se jefuieşte o locuinţă, predată lui "Veve" de către "Maestru" etc.), autorul îşi confirmă aici nu numai instinctul comic remarcabil şi acuitatea viziunii satirice, dar şi o generoasă pricepere legată de actori, cărora le oferă minunate prilejuri de bucurie profesională.
Uşor trenantă sau redundantă în prima parte, cînd şi textul ar fi permis poate o comprimare a unor scene sau monologuri, apoi, spre final, pîndită pe alocuri de retorism, reprezentaţia îşi află în cea mai mare parte întruchipări actoriceşti demne de vocaţia autorului pentru comedie şi de aşteptările spectatorilor care au salutat premiera ca pe o veritabilă sărbătoare. După cîteva minute de "încălzire" mai anevoioasă Adrian Damian (Veve), Lia Deaconu (Didina) şi Camelia Niculescu (Dora, amanta patronului) reuşesc să ne convingă de talentul, tinereţea de spirit şi mobilitatea jocului lor inteligent nuanţat, cu bună ştiinţă ferit de ieftinătăţi sau vulgaritate, în timp ce Petre Dumitrescu (Maestrul) aduce în scenă "crochiul" pitoresc al unui tomnatec spărgător şi afemeiat (mai puţin subtil şi convingător prin frazarea şi intonaţia menite să-i definească originea), iar Emilian Cortea (Pelin, patronul atît de versat în a pescui în apele tulburi ale tranziţiei) izbuteşte să ridice în chip evident temperatura spectatolului în dialogurile cu nefericitul hoţ "sinucigaş" sau cu seducătoarea lui soţie. Este un spectacol antrenant pentru publicul piteştean, dar şi o "bilă neagră" pentru corul acelora care nu contenesc să peroreze pe tema absenţa piesei româneşti contemporane de pe afişul teatrelor.