Îţi iei puştiul de mînă şi ajungi în celălalt capăt al oraşului. Unde filmul începe. La primul cinematograf ai lăsat o plîngere la care nu ţi se va răspunde niciodată.
De ce nu rulează Akeelah and the Bee decît sporadic? Pentru că e o poveste atît de frumoasă încît n-are loc în România de azi.
Pentru că e despre un concurs al elevilor americani, cu o tradiţie de peste 80 de ani. Pentru că este despre educaţie, omenie şi pentru că noi ne-am obişnuit să rostim "patetic" ori de cîte ori nu ni se pare suficient de cinic. Pentru că se discută despre şcoli, profesori, elevi şi prietenie, în condiţiile în care Mircea Mihăieş observa într-un articol memorabil din Ev Z că, înainte de o nouă programă şcolară, noi am avea nevoie de o reumanizare.
Apare în film un citat emoţionant, pe care scenaristul îl atribuie lui Nelson Mandela, dar pe care bloggerii l-au identificat ca fiind al unei scriitoare pe nume Marianne Williamson: "Cea mai profundă frică a noastră nu este aceea ca sîntem inadecvaţi. Frica noastră cea mai profundă este aceea că sîntem peste măsură de puternici. Lumina noastră, nu părţile întunecate ne sperie. Şi ne întrebăm: de ce sîntem atît de talentaţi, minunaţi sau inteligenţi? Răspunsul este: pentru că eşti copilul lui Dumnezeu! Şi cînd asta străluceşte în tine, le oferi şi celorlalţi şansa să o facă. Şi dacă ne eliberăm de această frică, se eliberează şi ceilalţi".
Aşadar, care este cea mai adîncă frică a noastră? Ca un film ca Akeelah and the Bee nu va începe şi, peste o vreme, nu se va mai face pentru că nu vor fi suficienţi cei care vor să-l vadă.