O piesă de Jose Rivera - Marisol

Marisol este exemplificarea actuală, mă feresc în mod intenţionat de cuvinte precum "modernă" sau "postmodernă", a unei poveşti vechi, a unei mitologii antropomorfizante, reluată sub diverse forme de-a lungul timpului, care atribuia zeilor metehnele umane, în acest caz porniri revanşarde de tip războinic. Acestea din urmă erau motivate de o mai bună stăpînire a artei de a conduce. Cel puternic trebuia să-şi asume şi să-şi apropieze stăpînirea. În fapt acestea au fost mereu, pentru oamenii care s-au servit de ei înşişi ca model pentru zei, doar reminiscenţe ale invadărilor (violărilor) de la începutul civilizaţiei.

Unii vor fi intrigaţi, alţii dezgustaţi, cei mai mulţi nedumeriţi de acest spectacol. Dar iată că de data acesta "doctrinarii" întoarcerii la poveste vor trebui să scormonească după alte posibile tare ale acestui spectacol terifiant pentru că, spre deosebire de "inamicii" lor declaraţi, acesta are o poveste.

Alexandru Berceanu se fereşte de "mesaje" sau "îndemnuri" în înţelesul artei angajate social (spre deosebire de colegul său Radu Apostol), dar nu este vorba, prin alegerea textului şi construcţia spectacolului, nici de "art for art's sake" atemporală, anistorică. Spectacolul relevă o istorie posibilă dintr-un spaţiu şi un timp destul de clar circumscrise. Această mefienţă faţă de "mesaje" duce însă la o îngreunare a "citirii", deoarece cea mai apropiată cheie este, totuşi, cea politico-socială înfăşată într-o plasă religioasă.

Destinul unei femei tinere oarecare, fără nimic ieşit din comun, din clasa de mijloc, cu slujbă în Manhattan şi locuinţă în Bronx, credincioasă catolică pusă deodată în faţa unei dileme existenţiale, a unei opţiuni imposibile, este nada acestui spectacol. Marisol Perez, portoricana ingenuă, interpretată cu sensibilitate crudă de către Crina Mureşan, este o Scufiţa Roşie (analogie sugerată şi de pelerina pe care o poartă la începutul spectacolului) într-o societate post-traumatică. "Lupul" poate fi oricare din semenii ei pentru că prima minune pe care se gîndeşte s-o ceară Îngerului este: "O să faci Bronx-ul sigur pentru mine?" O lume cu ferestre zăbrelite, înfundate, cu magherniţe sordide pline de gîndaci, arme şi droguri, violuri, tîlhării şi crime în care singurul simulacru de frumos este poezia străzii materializată în graffiti. Mai mare decît aceste păcate pare a fi însă depăşirea creditului bancar. Dacă avem în vedere că în latină "credit" înseamnă "încredere" atunci semnificaţia torturii la care sunt supuşi cei care au păcătuit astfel este pedeapsa pentru îndelungul abuz de încredere, pentru a nu se fi mulţumit cu ce aveau, pentru nesaţietate.

Albastrul cerului a dispărut, luna şi ea, iar apa de ploaie îţi înroşeşte pielea. In aceste condiţii îngerii s-au revoltat împotriva unui Dumnezeu obosit, senil, care nu mai poate opri ruina universală şi vor porni un război pentru a-l măcelări şi a reface vitalitatea universului cu sîngele său.

Toată această imagine deprimantă, problematica sacră şi cea socială sunt contrapunctate de subtile ironii într-o deja consacrată stilistică a momentului: în noua ordine visată de înger "toţi copiii vor vorbi latina".

Îngerul păzitor al lui Marisol este cel care îi va purta în luptă pe rebelii heruvimi, serafimi, troni, etc. Cătălina Mustaţă este îngerul - soldat urban hîrşîit prin lupte de gherilă în slujba unei femei care nici nu se mai sinchiseşte de existenţa lui, dar şi June - colega de serviciu a lui Marisol. Chiar dacă alegerea lui Şerban Ionescu pentru rolurile Bărbatul cu crosa de golf, Lenny, Omul cu îngheţată şi Omul cu pielea arsă nu ar fi fost prima la care m-aş fi gîndit, pînă la urmă opţiunea regizorului s-a dovedit cea bună. Singura apariţie inconsistentă, scurtă, dar neconvingătoare este cea a Lianei Mărgineanu - Femeia cu haina de blană.

Dar cum nici durata şi nici istoria nu pot fi percepute în mod direct, semnele timpului sunt în mod necesar înscrise în spaţiu, cu excepţia ritmului secvenţelor şi al dicţiei. Aici scenografia Inei Isbăşescu îşi proclamă reuşita de a deveni un sistem referenţial spaţio-temporal, dar şi simbolic. Nu insist asupra relaţiei dintre semn şi simbol. Ina Isbăşescu nu este intimidată de contradicţia scenografiei contemporane care, deşi are un rol din ce în ce mai important, se vede nevoită să organizeze un spaţiu gol. Ea împarte spaţiul tradiţional de joc (scena) în trei compartimente care comunică printr-o deschidere aproape totală (lipsa delimitărilor verticale este compensată de aşezarea în planuri diferite). Dar cea mai spectaculoasă piesă din recuzita scenografică este globul alb care coboară din înalt, spre sfîrşitul spectacolului, şi în care intră Marisol, glob care se dovedeşte a fi, prin rotirea sa, un imens ochi divin. El este lipsit de triunghiul său clasic care ar fi fost redundant cu tripartiţia spaţiului de joc şi impropriu faţă de ideea sugerată de personajul principal: "ce şansă, ce posibilitate" (de a fi doar om, dar a cunoaşte asemeni lui Dumnezeu, n.n.). Ochiul este, în imaginarul mitologic, simbol al cunoaşterii intelectuale supreme, a esenţei, a luminii şi principiu creator. Deschiderea ochiului, realizată aici prin întoarcerea irisului către spectator, poate fi asemuită naşterii, creării omului şi începutului cunoaşterii lumii din jur, tot aşa cum închiderea lui duce cu gîndul la moarte.