Cine a văzut prea multe spectacole Caragiale din care marele dramaturg a ieşit schilodit are un frison de nelinişte cînd se gîndeşte că toate teatrele ţării, au/n-au interpreţi şi regizori, au pornit într-un hei-rup naţional să pună în scenă piese, schiţe, momente. Naţionalul cel mare, adică numit chiar "I.L. Caragiale", ne-a invitat în ajunul naşterii patronului său la demararea integralei (?!) cu opera acestuia, ne-a invitat deci să vedem Mofturi la Union, montate de Gelu Colceag în propria "versiune scenică", a unui "scenariu" de Liviu Dorneanu după Momente şi schiţe.
Publicitate destulă (de pildă PRO TV, cu Iuliana Ciugulea, pornită şi ea pe interpretare "după" Caragiale), protocol zero, adică poliţie ce te-alungă din zonă, bodyguarzi cu aer semeţ, actori, directori cu aer prevenitor (doar vin VIP-urile cele mai VIP-uri) şi celelalte agitaţii îţi transformă neliniştea iniţială în spaimă adevărată.
Şi spectacolul porneşte într-un micro-Union reconstituit întrucîtva cu mese, scenă şi trupa îmbrăcată în negru spunînd în cor un text extraordinar din care desluşim o parte. Noroc că îl ştim foarte bine. E momentul să intre personajele. Ceea ce şi fac. Îmbrăcate ca în epocă. Foarte bine. E reconstituire. Lumea lui eternă pentru români e bine să credem că este revolută. Ne mai dă curaj şi speranţă. Actorii fac eforturi să fie de-acolo. Beau şi beri după beri. Trac. Merge cam greu. Apar însă la Union Mandache - Bogdan Muşatescu - degajat, fără efort, profesionist. Mai vine însuşi Caragiale, nea Iancu - Vlad Ivanov, stăpîn pe el, atît de asemănător portretelor încît pe loc fraternizezi cu întîmplările. Răsare dorinţa de a te lăsa cucerit. E prea mare efortul însă cînd Medeea Marinescu, plus corp balet, adică trupa feminină tînără a Naţionalului lălăie "Regimentul zece!". Altminteri frumoase.
Pe parcurs momentele se leagă. Actori cu farmec (Doamne, ce raritate e pe scenele noastre!) şi talent ca Mihai Călin sau George Ivaşcu captează sala. Tineri, evident, talentaţi precum Natalia Călin, Marius Rizea, Brînduşa Mircea joacă serios, fără distanţarea aceea cu care se strică de obicei textele lui Caragiale, sau Teodor Mazilu - hazul decurge de la sine. Monica Davidescu, apariţie fermecătoare, Ilinca Goia în Aglăiţa punctează cu graţie, fără îngroşări. Tomi Cristin în Mitică demarează bine, dar regizorul i-a pierdut personajul pe drum. Silviu Biriş are cîteva minute excelente, Orodel Olaru (Buzdrugovici) are haz. Baletul creşte, creşte pînă la french can-can. O veselie generală căreia nu-i rezistăm şi, după momentele prea cunoscute de la început, scenariul devine tot mai ofertant. Aşa că, treptat, publicul este angrenat în buna dispoziţie generală. Replicile cad mereu actuale, cad dur, însă belşugul de muzici-dansuri îmbracă satira în catifea. Grupul de personaje-tipuri apare totuşi cu pregnanţă şi este meritul regizorului Gelu Colceag aici. S-ar cădea însă a-i spune că prezenţa coregrafiei (şi muzicii, nu-i vorbă) în ultimele sale montări îi domină prea mult bunele intenţii regizorale obligîndu-ne, uneori, a le ghici sau doar bănui. Ştim (doar nu mergem de ieri la teatru) că acestea sunt nadă pentru atragerea publicului. Totuşi... Cu rele, cu bune, la Union întîlnim personaje caragialiene, într-o montare coerentă şi vivace, cu o blîndă concluzie, extrasă, bineînţeles, din textele dramaturgului, concluzie ce vine a ne spune că nu suntem cel mai rău popor din lume. Dixit Caragiale.