Jocul luat în serios: Kolka şi Petka zboară spre Brazilia

Daniil Harms s-a jucat o mare parte din existenţa sa pământeană: aa început a se juca chiar cu propriul său nume, el apărând ba sub forma Kharms (de la "Charms" - farmec(-e) în limba engleză, la fatalul Harms - "vătămări", tot în engleză). Prin schimbarea numelui, autorul, reprezentant al avant-gardei ruseşti, nu şi-a putut schima şi destinul. Dacă opera lui a beneficiat de "charms", fermecând cititorii, deopotrivă mici şi mari, viaţa lui personală a fost marcată de "harms", el sfârşind tragic, se pare că de foame, în spitalul unui lagăr rusesc, unde a fost închis sub pretext că literatura sa pentru copii este subversivă şi nefastă, că întrebuinţează mascat mijloacele de expresie ale mişcării "Oberiu", care reprezenta arta adevărată, şi al cărei reprezentant Harms era la rândul lui, în poveştile jucăuşe pe care le scria pentru copii.

La rândul lor, regizorul Horaţiu Mihaiu şi actorii Georgeta Potcoavă, Valentin Lozincă Mandric, Mariana Iordache şi Cornel Iordache se joacă şi ei, creând împreună spectacolul "Despre Kolka şi cum a zburat el în Brazilia, iar Petka n-a crezut o iotă", după textele lui Harms. Joaca artiştilor este una care îngheaţă însă zâmbetul pe buze, pentru că îndărătul ghiduşiilor şi giumbuşlucurilor care stârnesc spectatorului hohote de râs se ascunde o mare tristeţe, care se insinuează în spectator pe măsură ce spectacolul înaintează şi care aduce cu ea o umbră de nelinişte, rău prevestitoare. Se spune că Harms ar fi anticipat într-un fel foamea care l-a răpus prin textele scrise. La fel, în spectacolul de la Ariel, râsul anticipează momentul de nelinişte şi chiar spaimă de la finalul reprezentaţiei.

Horaţiu Mihaiu creează un spaţiu în care urmează să se desfăşoare jocul de-a evadarea în imaginaţie: o gară pierdută în pustiu, un bufet în gară, fără clienţi, doar cu cei doi chelneri care moţăie în timp ce fac inventarul, în fundal o muzică la fel de dezarticulată ca şi gândurile care le trec prin cap din când în când celor doi. Liniştea este tulburată numai de trenurile care trec în viteză prin gară şi zguduie din temelii şubredul bufet al gării.

La un moment dat apare Petka, ahtiat după un pahar de votcă, pe care se străduieşte să îl bea, fără să reuşească: tot corpul îi vibrează, paharul se varsă. El va reuşi să bea paharul în momentul în care trece un alt tren, totul în jur se zguduie, numai el devine suspect de stabil şi fericit în acelaşi timp, pentru că şi-a atins scopul. Găselniţa stârneşte râsul, dar ne şi face cu ochiul: Petka vine dintr-o lume opusă celei în care plictiseala şi toropeala sunt stăpâne. După apariţia lui Kolka se vor declanşa jocurile, care ne aduc aminte de acelea inventate de Vladimir şi Estragon, vagabonzii lui Beckett, care se joacă la rândul lor în aşteptarea lui Godot. Kolka şi Petka se joacă în aşteptarea trenului. Ingenios combinate, personajele Kolka, Petka, Vanea şi Lenocika din povestioarele lui Harms, rezultă în nişte Kolka şi Petka maturi, pentru care jocul a căpătat alte dimensiuni. În primul rând, el este stimulat de alcool, apa de foc a lui Bachelard, care trezeşte simţirile amorţite şi provoacă imaginaţia, omul matur având nevoie de stimulente pentru a ieşi din amorţeală, pentru a accepta jocul (nu ca şi copiii, pentru care jocul însuşi este un stimulent în sine). Se spun poveşti, care de care mai absurde, care de care mai amuzante, cu o cauzalitate îndoielnică, cu înşiruiri neaşteptate de evenimente, ilustrate prin tumbe şi mişcări sincronizate, toate ca mici fragmente din filmele mute, acolo unde gestul, menit să înlocuiască vorba, este esenţial. Aici gestul şi vorba conlucrează la crearea efectului comic.

Evadarea din cenuşiul realităţii se produce când şi crâşmarul şi crâşmăriţa intră în joc, stimulaţi la rândul lor de jocul celorlalţi doi. Suprema fugă este aceea în Brazilia, unde există păsări colorate, muzică exotică, băştinaşi, maimuţe, unde se ajunge cu avionul (un simplu ventilator care se transformă în elice, amplasat pe tejgheaua care devine avion), unde sunt banane şi portocale, băuturi multicolore şi dansatoare senzuale. Totul se transformă în bufetul anost, totul conlucrează pentru a susţine visul. Cei patru se desprind de pământ, se antrenează unii pe alţii, se joacă unii cu alţii. Revenirea va fi cu atât mai cruntă, cu automobilul, pe pământ, zborul s-a încheiat, culorile dispar, iar ei revin în gara anostă, cu trenuri care nu se înţelege de unde vin şi încotro se duc, când anume sosesc, cât timp staţionează şi când pleacă. La finalul călătoriei în Brazilia, Petka nu mai este dispus să admită că ea chiar s-a întâmplat (el se teme de existenţa unei lumi a imaginaţiei care există, dar la care el s-ar putea să nu aibă acces oricând îşi doreşte şi de aceea preferă să o nege), pe când Kolka nu este dispus să îi dea drumul (el trebuie să ştie că această lume minunată există, chiar dacă el nu are în permanenţă acces la ea).

Cele patru personaje trec prin întâmplări ireale, minunate, care îi uimesc, întâlnirea lor este una care îi amăgeşte însă: aflaţi în spaţiul tranzitului prin excelenţă, gara, ei încearcă să prindă trenul spre imaginaţie, spre culoare, dar rămân în final pe peron. De aici tristeţea, fiorul rece de pe şira spinării din final.

Protagoniştii acestui joc serios de-a imaginaţia alcătuiesc o distribuţie omogenă, jocul lor se combină armonios, rezultând de aici un spectacol închegat şi care "curge" spre punctul final în mod aşezat, constant. Remarcabilă este Georgeta Potcoavă în Petka, un travesti foarte reuşit, pe care actriţa îl colorează fără a exagera, fără a plusa unde nu este necesar. La fel este şi jocul celorlalţi actori: curat şi inteligent, ceea ce contribuie la crearea unui comic de bună calitate. Toate acestea sunt certe atu-uri ale spectacolului, care îl recomandă spre vizionare.

PS: Spectacolul se va juca şi în această stagiune a teatrului Ariel din Tîrgu Mureş, primele spectacole fiind programate pe 25 şi 26 septembrie 2003.