Jazzul nu e un gen de muzică accesibil. Nici drumul pînă în satul Gărîna, care găzduieşte, de 11 ani, festivalul Gărîna Jazz nu e uşor. Satul se află la vreo treizeci de kilometri de Reşiţa, iar pînă la poalele muntelui Semenic trebuie să parcurgi o şosea în serpentină peticită şi plină de gropi. E un drum (aproape) iniţiatic, care te poartă spre o experienţă (aproape) mistică. Cei care ajung acolo nu sînt prea numeroşi - drumul e, cum spuneam, lung, iar jazzul oricum nu e pentru toată lumea - însă audienţa acestui festival în aer liber depăşeşte cu mult publicul altor evenimente din ţară: la Gărîna Jazz au venit anul acesta în jur de 10.000 de oameni. E, într-adevăr, un privilegiu să-i poţi asculta, in the middle of nowhere, pe Jan Garbarek, Scott Henderson sau Nguyen Le.
Acum vreo 20 ani, pe înserat, satul se umplea de muzica talăngilor: turmele pemilor (urmaşii colonilor din Boemia care au fondat localitatea pe la începutul secolului al XIX-lea) se întorceau de la păscut şi fiecare bovină îşi ţinea propriul recital; era un cor duios de mugete, acompaniat de măcănitul cîrdurilor de gîşte, de zgomote casnice, de strigăte, fluierături şi ţipurături ale oamenilor, de dangăte de clopot şi de răpăit de toacă dinspre biserică, de şuierul vîntului printre porţile înalte ale caselor... Adăugaţi la acest spectacol apusul soarelui şi jocurile de lumină pe versanţii muntelui Semenic şi veţi înţelege de ce acest loc e o scenă atît de bună pentru un festival de jazz.
De la această virtualitate pînă la un festival adevărat e un drum lung, tot atît de lung cît distanţa dintre Gărîna şi patria lui Jan Garbarek, Norvegia. Marius Giura, organizatorul festivalului, spune că totul a început dintr-o întîmplare: nişte prieteni s-au întîlnit la hanul din sat şi au tras o cîntare. În anul următor, au mai adus nişte prieteni; apoi au cîntat şi prietenii prietenilor. În mai puţin de 10 ani, aceste întîlniri regulate s-au transformat în reuniuni profesioniste, într-un festival adevărat care, în ultimii ani, a reuşit să atragă cîteva nume de referinţă ale jazzului mondial: pe aici au trecut Jean-Luc Ponty, Mike Stern, Stanley Jordan, Eberhard Weber... Festivalul este acum una dintre cele mai interesante reuniuni jazzistice din Europa de Est. Publicul festivalului a evoluat şi el, şi tinde să devină o adevărată comunitate, cu capitala la Gărîna.
Pemii au părăsit satul imediat după 1990. Cei mai mulţi au plecat "acasă", adică în Germania, în vreme ce alţii - sătui de viaţa grea de la poalele muntelui - s-au mutat în oraşele învecinate: la Reşiţa sau la Timişoara. Casele lor au fost cumpărate de timişoreni şi reşiţeni înstăriţi, care le-au renovat, sau măcar le-au întreţinut cum se cuvine. Nici urmă de kitsch în acest Snagov bănăţean, nici o fărîmă de ostentaţie. Casele şi satul au rămas, cum se spune, neschimbate în bine. Vestea mai puţin bună e că pe la Gărîna a trecut şi Mircea Toma, un jurnalist pe care îl urmăresc cu plăcere, dar o prezenţă îngrijorătoare la acest eveniment. Sper ca organizatorii festivalului Gărîna Jazz, "ajutaţi" de Mircea Toma, să nu transforme evenimentul în altceva decît ar trebui să fie, adică o adunare anuală a celor care iubesc jazzul. Satul Gărîna nu are nevoie de nici un fel de salvator, de nici o campanie socială, de nici o iniţiativă civică. E foarte bine aşa cum e.