Regizorul Virgil Tănase a rezistat tentaţiei de-a vorbi despre actualitatea lui Caragiale, lăsînd textul dramaturgului să se devoaleze curat, fără intruziuni gratuite, fără trimiteri directe menite să creeze complicităţi prea transparente cu publicul. Spectacolul de la Naţionalul ieşean sugerează tragi-comic, constată detaşat, nu strigă, nu condamnă vehement, impactul asupra spectatorului fiind cu atît mai puternic. La aceasta contribuie decorul şi costumele, care nu mai dau imaginea unei lumi a prostului gust, de provincie, a kitschului, ci, din contră, deschid spaţii largi, unde domină albul şi bejul rafinat şi unde personajele poartă veşminte impecabile. Prin inspirata scenografie a Doinei Levintza, creatoare, de altfel, şi a costumelor, derizoriul alegerilor provinciale se deplasează "la case mai mari", sporind practic implicaţiile acestei triste comedii. Spaţiul de joc este populat cu cîteva elemente-cheie, semne ale bunăstării tihnite, dar mai ales ale vanităţii, efemerităţii şi echilibrului relativ: scară cu suişuri şi coborîşuri, perdele ample de dantelă ascunzînd, dar şi lăsînd să se întrevadă, lucruri abia bănuite, balansoar legănînd calmul de după furtună al eroilor ori urna de vot, apoi scrumul bileţelelor ce întreţin, în anumite momente, tensiunea intrigii, balonul roşu, "veghind" fragil deasupra tuturor, jocul în cerc al pălăriilor semnificînd (beckettian!) confuzia ideilor, bîlbîiala ideologică, precaritatea gîndirii etc. Şi, în atmosfera mai degrabă stilată, creată de lumini şi de culorile calde, intervin cînd şi cînd scrisorile roşii: ele "înflăcărează" spiritele, relansează acţiunea, într-un ritm al pasiunilor arzătoare, amoroase sau politice. Roşul va izbucni realmente, acoperind decorul în scena discursurilor electorale incendiare, pătimaşe.
Minuţiozitatea cu care au fost gîndite toate aceste semne teatrale se articulează coerent cu cea a desluşirii personajelor. Intrat în sala de spectacol cu un bagaj bogat de a priori-uri, publicul are surpriza descoperirii unor nuanţe fericite în construcţia eroilor cărora le-au dat viaţă atîţia şi atîţia monştri sacri ai scenei româneşti. În circuitul relaţional dintre personaje s-a apăsat puţin pe pedale deja folosite, fără a se căuta cu tot dinadinsul noutatea ţipătoare. Ni s-a propus un Tipătescu simpatic, sigur de sine, dar şi vulnerabil (fără ostentaţie) în faţa graţiei femeii iubite, siguranţa a caracterizat, de altfel, întreaga prestaţie a lui Călin Chirilă. La rîndul său, Constantin Puşcaşu a dat un chip inedit faimosului Dandanache, a cărui senilitate proverbială nu-şi găseşte o scuză în vîrsta înaintată, fiind construită parcă în spatele unei priviri înadins goale, avînd o implicaţie şi mai amară în rezolvarea conflictului electoral. O pondere importantă în reuşita spectacolului a avut-o modul în care Petru Ciubotaru, alături de regizor, l-a descifrat pe Zaharia Trahanache. Naturaleţea bine cunoscută a actorului a conturat un personaj care îşi dozează impecabil naivitatea voită, distanţa înţeleaptă cu care acceptă ceea ce se întîmplă în jurul său, uneori resemnat, alteori cu o viclenie sofisticată ce nu anulează nici o clipă comicul de situaţie şi de limbaj. În tandem contrapuntic între impulsuri colerice greu stăpînite (care nu cad însă în bufonadă) şi sobrietate scrobită, dar semi-bîlbîită, se structurează cu umor conţinut cuplul Farfuridi-Brînzovenescu. Doru Aftanasiu şi Florin Mircea au evitat excesele tentante.
Şi Nae Caţavencu, aşa cum ni-l înfăţişează Sergiu Tudose, şi-a domolit cabotinismul şi demagogia gestică în favoarea unei diplomaţii atent dozate, a unui tact viclean, dar stăpînit. Dificilă a fost şi "misia" lui Daniel Busuioc. Ghiţă Pristanda al său nu a căzut în păcatul grobianismului, al comicului rudimentar, menţinîndu-şi serviciile la nivelul unei foarte omeneşti stupidităţi şmechere şi profitoare. Mult-aşteptata apariţie a Cetăţeanului turmentat a anulat însă orice clişeu: impozantul Emil Coşeru s-a clătinat extrem de puţin în costumul surprinzător de alb şi de neşifonat, creînd imaginea unui alegător uşor ameţit de învolburarea electorală, însă nu în întregime ignorant şi "manipulat". Nu întîmplător finalul spectacolului îl surprinde singur, zîmbind obosit, în timp ce împrăştie tăcut confetti colorate, ca într-un final de bal, iluzie şi artificiu. În nota de eleganţă neprovincială a decorului şi costumelor se înscrie Zoe Trahanache, căreia Doina Deleanu îi împrumută cu succes feminitate şi şarm.