Sînt pentru prima oară la Karlovy Vary şi pentru prima oară în Cehia. În facultate cumpăram albume foto de la anticariate şi mă uitam la Praga în sepia, dorindu-mi s-o văd. Pe urmă nu mi-am mai dorit asta, c-o ştiam deja pe de rost. Nu vroiam s-o văd în culori, întrucît pentru mine era numai veche şi în sepia. Acum s-a făcut să ajung la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. Şi tot n-am văzut Praga, pentru că maşina care m-a luat împreună cu alţi festivalieri de la aeroport a virat dreapta de pe autostradă.
Nici n-am ajuns în oraş. N-am văzut nici o turlă, nimic. Îmi pare rău? Nu, Praga e pentru altă dată. Cred că, după vipia de la Bucureşti, cel mai mult mă bucur că mi-e frig. Umblu cu haina de blugi pe mine, cîteodată mai plouă şi atunci închei toţi nasturii. Se face repede frumos, apoi iar plouă. Cînd e soare, e cald, dar norii trec foarte repede şi iar se face răcoare.
E plin de tineri. Stau pe jos prin Hotelul Thermal (care seamănă cu unul dintre hotelurile comuniste de la Călimăneşti-Căciulata, dar are tot ce-i trebuie), mănîncă pate cu roşii pe mocheta din hol. Nu ies de la filme, nu dau SMS-uri în timpul proiecţiilor, nu vorbesc. Aşa cum Sibiul e înrudit cu oraşul Carabobo din Venezuela (fain, nu?!), Karlovy Vary e înrudit, mai firesc, cu Baden-Baden. Te mai miri? Te simţi aici ca la Olăneşti, Borsec şi Tuşnad la un loc. Turiştii de toate naţiile şi vîrstele se plimbă de la un izvor la altul, sorbind cuminţi din ceştile speciale cumpărate de la toate chioşcurile. Sorb prin mîner, invenţie nouă pentru mine. Tudor Caranfil, care "face" Karlovy Vary-ul de 40 de ani, m-a sfătuit să nu beau de pe stradă. (În cehă, hotelurilor care asigură şi tratamente termale li se spune, nu glumesc, "kurhoteluri").
The Future Is Unwritten evită clişeele documentarului biografic
Am impresia că, venind pe final, am pierdut filmele cele mai interesante. 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, respectiv California Dreamin' (nesfârşit) s-au dat în primele zile. Tot atunci, şi pelicula ungurească Dolina de Zoltan Kamondi, filmată în România şi coprodusă de MediaPro Pictures. Însă după şapte filme văzute în două zile (nu e mult, dar sistemul cu bilete rezervate cu o zi înainte m-a disperat, m-am dus din vreme şi tot n-am găsit la ce mă interesa), pot să spun că am găsit trei care să-mi placă foarte mult, ceea ce e bine. Adineaori am ieşit de la documentarul lui Julien Temple despre Joe Strummer de la Clash, The Future Is Unwritten.
Deşi nu aveam mari pretenţii pentru că mă aşteptam să fie stereotip, filmul e foarte bine făcut, evită clişeele documentarului biografic, extrăgînd esenţa din muzica şi viaţa lui Strummer, combinînd-o cu umor, cu desene animate, cu imagini de arhivă, cu o ingenioasă mizanscenă în care îi aduce pe prieteni, pe colegi, pe fostele iubite în jurul unui foc şi-i lasă să-şi depene amintirile. Vorbesc inclusiv Jim Jarmusch, Steve Buscemi, John Cusack şi Johnny Depp (care filma Pirates of the Caribbean, drept pentru care avea două codiţe împletite în barbă şi un batic în cap - arăta ridicol, unii au şi rîs în sală). Aş mai vedea filmul lui Temple o dată, nu doar pentru muzică, ci şi pentru răcoroasa senzaţie de libertate pe care o dă.
Mi-a plăcut şi un desen animat după Un medic de ţară de Kafka, realizat de japonezul Koji Yamamura, un film de 21 de minute atît de stilizat şi de frumos cum rar am văzut. Desenat la perfecţie, animat cu mintea deschisă, astfel că personajele îşi modifică permanent proporţiile corpului, iar fondul bej e format din liniuţe supraimpresionate care tremură ca nişte crenguţe bătute de vînt, de parcă ar fi vii. Cred că, dacă ar fi făcut animaţie, aşa ar fi lucrat şi Käthe Kolwitz.
Mi-a mai plăcut un alt film japonez, din 1963, Namida wo shishi no tategami ni/ A Flame et Pier. Autorul său, Masahiro Shinoda, a venit în persoană şi ne-a povestit că în 1963 i-a văzut filmul şi Yukio Mishima, care i-a spus sec: "Shinoda, a fost bine". Tînărul regizor era terminat de emoţie. În acelaşi an, după ce filmul a avut premiera, Mishima şi-a făcut seppuku. Pelicula cu pricina concurează în prospeţime o mulţime din filmele contemporane. E un fel de Romeo and Juliet / Romeo şi Julieta amestecat cu On the Waterfront / Pe chei, Rebel Without a Cause / Rebel fără cauză, Duminică la ora 6 pe invers şi Suta de lei, iar interpretul principal e o combinaţie de Dan Nuţu, Warren Beatty şi James Dean.
Presa internaţională ţine cont doar de vedete
L-am mai văzut la Karlovy Vary şi pe Danny DeVito în carne şi oase. A primit Globul de Cristal pentru întreaga carieră, festivalul proiectînd în Competiţia Oficială filmul de debut al lui Jake Paltrow, fratele lui Gwyneth, The Good Night, în care DeVito are un rol mic. Mic, dar al dracului. Conferinţa de presă cu el a fost foarte bună pentru că, spre deosebire de alte vedete rigide, DeVito îţi dă impresia că stă la o bere cu tine şi-ţi povesteşte orice "din casă". De exemplu, cum l-a vizitat Arnold Schwarzenegger înainte de a se hotărî să candideze la postul de guvernator al Californiei şi DeVito i-a spus: "Ce vorbeşti? Cînd eşti guvernator, ai întîlniri la micul dejun, la brunch, la prînz, după prînz...". Sau cît de mult îi place să mănînce, sau cum prietenul său, Milos Forman, găteşte tot ce mişcă. Sau cum prietenia lui cu Michael Douglas a slăbit de cînd acesta s-a însurat cu Catherine Zeta-Jones. "Cum o cheamă pe scîrba asta? Glumesc...", adaugă, de parcă nu ne-am fi prins că la fiecare frază trebuie să strecoare o glumă.
Festivalul de la Karlovy Vary e măricel. A programat 250 de filme, a avut invitaţi străini de marcă, dar nu s-a bucurat decît de 200 de jurnalişti străini. Presa internaţională acoperă Berlinul, Cannes-ul, Veneţia, dar cînd vine vorba de festivaluri mai mici, nu-i pasă decît de vedete. Un mare ziar din Los Angeles şi-a anulat deplasarea numai pentru că nu a mai putut face interviu cu Renée Zellwegger.