În ultimul deceniu, societăţi, fundaţii, companii, ziare, reviste au apărut cu miile. Libertatea de a le face, dorinţa de a te afirma, entuziasmul începuturilor. Dintre ele, prea puţine au supravieţuit lipsei de mijloace materiale, legilor care încorsetează libera iniţiativă, oboselii, concurenţei etc. Supravieţuirea s-a bazat, mai întotdeauna, pe tenacitatea disperată a cîtorva, al căror entuziasm nu se ostoieşte cu una-cu două. Bineînţeles, fenomenul a fost şi este similar în cîmpul artelor, în domeniul teatrului. Dintre cei care nu precupeţesc nici un efort şi reuşesc să continuie suita de spectacole datorită unor incredibile acrobaţii se desprinde, în primul rînd, Theo Herghelegiu şi al său Teatru Inexistent. Cu sume modice, obţinute prin insistenţe, cu un grup de entuziaşti, dispuşi cu toţii la sacrificii, miniteatrul său afirmă şi confirmă talente, montează texte (uneori adaptate chiar de regizoare) ce stîrnesc interesul, au deja un public. Tînăr, îndeosebi. Există. Cel mai adesea trupa şi spectacolele sunt adăpostite la Teatrul ACT, păstorit de Marcel Iureş, care, la rîndu-i, consecvent, dă o mînă de ajutor tinerei generaţii în curs de afirmare.
Recent, în acelaşi spaţiu al Teatrului ACT am putut vedea Premiera, text de John Cromwell, autor bun cunoscător al lumii teatrului, care ne poartă în cabina unei actriţe înaintea primului spectacol cu Pescăruşul cehovian, în care fosta vedetă, îndepărtată de scenă de vreme îndelungată din cauza alcoolismului învederat, se pregăteşte pentru Arkadina.
Spectacolul lui Theo Herghelegiu este constituit pe interferarea cîtorva prezenţe: vedeta, camerista bigotă şi frustrată, tracul, tentaţia alcoolului şi comentariul muzical asigurat de Vladimir Vîsoţki - bardul rus, a cărui viaţă şi carieră au fost surpate şi răpuse tot de alcool. Printr-o glumă-prolog, suntem parcă pregătiţi să nu luăm prea în serios drama ce ni se înfăţişează. Interpretările, însă, ne obligă la receptarea exactă a dimensiunilor şi implicaţiilor unei situaţii-limită.
Clara Flores, care, mai an, era nominalizată la Gala UNITER, pentru debut, şi în vară primea distincţia cea mai importantă la Gala Tînărului Actor, este o actriţă matură, cunoscîndu-şi resursele şi întrebuinţîndu-le cu stăpînire. Ea însăşi pradă tracului, în primele minute ale existenţei ei ca Fany Ellis, îşi recîştigă, pe parcurs, aplombul, atît de necesar ducerii la bun sfîrşit a unei partituri grele în faţa unui public aflat la doar 1-2 metri de interpreţi. La asemenea apropiere, orice expresie nelalocul ei, orice ton fals, orice mişcare greşită creşte ca sub lupă. În calitate de secondantă, dar la acelaşi nivel de trăiri, Dana Voicu - cabiniera vedetei de o viaţă, sparring partner şi comentator expresiv - ne convinge, încă o dată, de talentul său, în puterea căruia stau dramatismul de fond şi nuanţe subtile.
O vorbă bună mai merită afişul şi o vorbă rea se cade a spune despre programul de sală, care, deşi grafic este foarte bun, ignoră faptul că menirea lui este culturală.