Litere, Arte & Idei / iulie 2002
Spectacolul teatral ca vehicol-purtător al noii dramaturgii româneşti a fost arar întrebuinţat ca atare de instituţiile subvenţionate. Nici pentru deplasări în ţară şi cu atât mai puţin, în străinătate. Cauzele sunt, de acum, arhicunoscute: de la neîncrederea în tinerii autori până la rezistenţa în a promova pe scenă creaţiile acestora, nici o treaptă nu lipseşte. În schimb, trupele independente au recurs mereu, aproape programatic la textul nou. Şi continuă să o facă. O astfel de iniţiativă a prins recent formă. Compania înfiinţată de regizoarea Camelia Hâncu poartă chiar numele spectacolului de debut: Talk Show. Iar luna trecută l-a purtat până la Praga, unde a fost selecţionat la Festivalul Internaţional Apostrophe, aflat la ediţia a patra desfăşurată în perioada 30.06 - 07.07. 2002.

Montat iniţial în Andy's Club, spaţiu din incinta Hotelului Dunărea din Galaţi, spectacolul realizat după piesa lui Ştefan Caraman propune o izbutită formulă hibridă între teatrul de tip underground şi café théatre. Underground la propriu, clubul fiind situat la subsol, dar, mai ales, în raport cu oferta instituţiilor gălăţene de spectacol. Iar dacă doza, pentru unii şocantă, de experiment şi căutare pe care o presupune orice întreprindere underground vine aici din text, regizoarea Camelia Hâncu ştie foarte bine să echilibreze lucrurile prin punerea în scenă. Miza sa, departe de orice pornire teribilistă, este de a apropia publicul local de scriitura contemporană şi de modalităţile actuale de transpunere şi reprezentare. Inovaţia regizorală va fi astfel bine temperată, rezumându-se la câteva elemente atent alese şi utilizate în spiritul café théatre, el însuşi un gen slab reprezentat la noi.

Într-un decor aproape convenţional (Laura Alexe) apar indicii subtile despre un univers casnic dizarmonic. Cortineta trasă e funcţională, dar şi voit ridicolă prin înălţime şi nuanţa ateatrală de roşu. Costumele atât de diferite ale celor doi protagonişti sunt şi semn de profund dezacord. Mai mult, comentariul muzical live (Maria Magdalena Dănăilă şi Bogdan Gogu Goage) are darul de a sublinia natura relaţiei dintre soţi şi de a puncta nodurile în care tensiunea se acumulează. Cei doi cantautori au, rând pe rând, rol de martori pasivi, alter-ego al personajelor, menestreli ori instanţă superioară (dar nu supremă). De aici, schimbările de ritm şi ton de la ironie şi detaşare la prefăcut-sinceră îngrijorare şi compasiune telenovelistică. Totul într-un cvasi-imobilism, extrem de expresiv însă prin prezenţă şi ţinută, prin gestica minimală şi aproape imperceptibile modificări de atitudine.

Se conturează astfel un cadru care ascunde tragedia reală sub un aer de dramoletă insignifiantă. Aceasta corespunde, în fapt, intenţiilor autorului. Criza unui cuplu nu se manifestă prin nimic spectaculos: discuţii sterile, veşnic aceleaşi reproşuri, vorbe aruncate la nervi, invective şi acuze absurde. Dincolo de ele, se cască însă prăpastia adâncă a lipsei de comunicare şi de idealuri comune, de înţelegere şi respect, de afecţiune şi suport. Rememorarea repetată a primei întâlniri nu este decât o tentativă disperată de a întinde un pod care, în continuare, să facă posibilă convieţuirea. În timp, chiar şi acest moment va fi maculat. Dacă, la început, este revizitat cu nostalgie, într-un amestec de timiditate şi ingenuitate, pe parcurs se încarcă de nepăsare şi insolenţă, ajungând, în final, la agresivitate şi duşmănie. Deşi cuvintele rămân aceleaşi! Iar aici intervine măiestria actorilor Carmen Albu şi Marian Sterian, care urmăresc cu atenţie trecerile eroilor prin diferite stări precum şi stadiile atinse de raporturile dintre ei. Personajele întruchipate de aceştia sunt credibile, protagoniştii remarcându-se prin firescul rostirii, mimica expresivă, mobilitate precum şi buna stăpânire a unor registre variate.

Debutul artistic promiţător, sprijinul obţinut din partea unor sponsori locali şi a Fundaţiei Astralis precum şi recunoaşterea internaţională sunt încurajatoare în ideea de a permanentiza această alternativă spectaculară într-un oraş monocrom sub aspectul ofertei teatrale.
De: Ştefan Caraman Regia: Camelia Hâncu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus