Revoluţie în familie - Tango

Tango-ul lui S. Mrozek este un text în care se vehiculează idei. Mai ales sau aproape exclusiv idei. Din dorinţa de a crea o lume a lui, în cazul lui Artur, o lume în care revolta să mai fie posibilă, din obişnuinţă, în cazul lui Stomil, tatăl său, inerţie a unor deprinderi libertine, a unor experimentări care au încetat a mai fi astfel prin generalizare. O privire comodă s-ar opri poate asupra acestui aparent conflict între generaţii. Dar sensul oricărei montări a Tango-ului trebuie să meargă "mai departe, mai departe" după strigătul Alei.

Nu este întîmplător faptul că Ala este primul personaj de care amintesc deoarece o consider personajul subversiv, un soi de magmă, un fenomen natural între falsităţile celorlalţi, ce se strecoară neobservată, dar singura care produce schimbări reale fără a depune vreun efort propus, fără a-şi impune vreun artificiu, dar nici vreun compromis, precum Artur şi Stomil. Am avut ocazia să văd spectacolul de două ori pentru a le putea urmări pe ambele actriţe care au fost distribuite în rolul Ala. Antoaneta Zaharia interpretează însă chinuit, cu o lipsă de contur supărătoare, iar Profira Serafim aproape că nu îşi justifică prezenţa pe scenă. Dar intuiţia îmi spune că nu este numai vina lor. Regizorul Gelu Colceag a dorit, se pare, o transformare a personajului într-o liceană drogată, deziluzionată de orice discurs problematic, care nu vrea "gargară", ci "pe bune". Personajul Ala fiind "omul visat" de conştinţa sau inconştienţa auctorială, îi putem acorda creditul unui joc voluntar bazat pe această intuiţie.

Pentru a rămîne la nedumeriri trebuie să aducem în prim plan un element de decor des folosit în spectacol, o realizare mult prea kitsch pentru a o lăsa nestoarsă de semnificaţii reflexiv ironice. Funcţia îngerului de gips, gol pe dinăuntru, care poate fi îmbrăcat de actori, rămîne neclară. La rigoare îmi pot oferi nişte explicaţii plauzibile, dar fiecare din ele nu poate fi susţinută decît insular, în scena care o generează. Deasupra lor ar putea fi transformarea lui treptată - în apercepţia spectatorului - într-un înger al morţii, adică al acelei idei atît de căutate, capabilă să producă contra-revoluţia lui Artur.

Schimbul alert de paşi dintr-un tango autentic, mişcările bruşte şi imprevizibile reflectă dinamica spectacolului. Autoritatea personajelor asemeni ideilor pe care le întruchipează se schimbă cu repeziciune. Anarhia teoretizată de Stomil, preocupat exclusiv de experimentele sale teatrale, ignorant şi laş (convingător în interpretarea lui Doru Ana) va fi înlocuită temporar de ordinea impusă de Arthur (Vlad Zamfirescu) alternînd revolta cu blazarea. În final, puterea absolută, lipsită de scrupule şi reductivă la propiile ei idei - Edek - anulează formulele anterioare şi se instalează în locul lor, propunînd ca mod de supravieţuire compromisul. Este însă neglijată tensiunea foarte puternică care ar fi trebuit să apară între supus şi cerber, tensiune care apare de altfel şi în dans, dar dintr-un motiv opus: cei doi parteneri sunt pe picior de egalitate supuşi doar regulilor tango-ului.

Decorul ingenios construit de Mihai Mădescu este iniţial o aglomerare de obiecte, fiecare cu rol bine definit în viaţa personajelor: căruţul, scheletul unui cal mort de patruzeci de ani, rochia de mireasă a bunicii, catafalcul, o armură dezmembrată, iar pe jos ziare şi zdrenţe de la zugrăveala făcută cu 11 ani în urmă. Obiectele sunt reminiscenţe ale unei existenţe devitalizate. Ulterior, toate acestea vor lăsa loc unei ordini desăvîrşite, pustiitoare. Personajele caută cu disperare un conţinut care să umple forma, iar capcana din care nu pot ieşi este tocmai aderenţa excesivă la formă.

Spectacolul vizează parodierea oricărui experiment formal şi alternează replicile grave cu un umor savuros la care contribuie vivacitatea Emiliei Popescu, senilitatea atent jucată de Luminiţa Gheorghiu şi înflăcărarea lui Petre Lupu. Pentru a transmite, şi pe altă cale decît cea pur spectaculară, acest mesaj anti-experiment, Gelu Colceag a adaptat textul dramatic introducînd un pasaj destul de bizar şi nelalocul său prin care se războieşte atît cu cronicile nefavorabile la spectacolul său anterior - Cadavru viu - cît şi cu spectacolul Cătălinei Buzoianu - Odiseea 2001, preîntîmpinînd totodată şi o posibilă calificare a spectacolului Tango drept o "farsă". Hodoronc - tronc. Nu, nu este o farsă, ci un spectacol bine făcut cu două interpretări aproape fără cusur ale Luminiţei Gheorghiu şi Doru Ana.

Dacă aveţi chef să asistaţi la un tango metaforic, dar şi la unul autentic în final, treceţi într-o seară pe la sala Toma Caragiu şi veţi vedea un spectacol antrenant şi plin de miez.


Tango, de Slawomir Mrozek

Regia: Gelu Colceag
Decor: Mihai Mădescu
Costume: Nina Brumuşila
Coregrafia: Roxana Colceag
Coloana sonoră: George Marcu
Distribuţia: Artur - Vlad Zamfirescu/ Costel Caşcaval, Eleonora - Emilia Popescu, Stomil - Doru Ana, Eugenia - Luminiţa Gheorghiu, Eugeniusz - Petre Lupu, Edek - Radu Gabriel, Ala - Antoaneta Zaharia / Profira Serafim