Ce am înţeles din cele cinci zile petrecute la Ierusalim în timpul Festivalului Internaţional de Film, organizat de Cinemateca din Ierusalim şi Arhiva de Film a Israelului (între 5 şi 14 iulie 2007), eveniment la care am participat alături de actorul Răzvan Vasilescu şi de Yvonne Irimescu de la Societatea NexT, ca invitaţi ai festivalului şi ai Institutului Cultural Român din Tel Aviv?
Destule. Programul a fost dens, deşi am reuşit performanţa să văd un singur film, şi anume Hîrtia va fi albastră de Radu Muntean, pentru a treia oară. Am peste o sută de fotografii în telefonul mobil. Nu am avut încă timp să le descarc. Festivalul e la a 42-a ediţie. România e legată de festival prin doi oameni. Directoarea Cinematecii, Lia van Leer, s-a născut (acum peste 80 de ani) în Basarabia, la Bălţi. Povestea ei e subiect de film. A venit în Israel la sora ei, în 1940, şi nu s-a mai întors în România din cauza războiului. Nu şi-a mai revăzut părinţii. Pentru că era (şi este) foarte frumoasă, era foarte curtată. S-a măritat pînă la urmă cu olandezul Wim van Leer, fiul unuia dintre cei mai mari industriaşi şi investitori străini din Israel. Socrul i-a spus într-o zi: "Uite, ca să nu te plictiseşti, ia şi păstrează rolele astea!".
Tînăra Lia van Leer şi-a descoperit astfel vocaţia. A început să aducă filme din străinătate pe care le vedea acasă cu prietenii, fondînd în 1955 primul cineclub din Israel, la Haifa, transformat apoi în Cinemateca de la Haifa, prima din ţară. În 1973, soţii au cumpărat un teren foarte bun, care oferă o privelişte nemaipomenită asupra zidurilor Oraşului Vechi şi asupra Porţii Zion, dar care îţi permite, cînd e senin, să vezi în zare şi Iordania. Au construit aici Cinemateca din Ierusalim, care azi adăposteşte şi o bună parte din Arhiva de Film a Israelului. Lia van Leer e încă energică. A doua zi după terminarea festivalului, am văzut-o pe coridoarele Cinematecii unde venise, probabil, să-i supravegheze pe meşterii care definitivau renovarea sediului. Pe lîngă alte distincţii, Lia van Leer a primit în 2004 Premiul Israel, care se acordă marilor personalităţi ale culturii.
Reconstituirea, primul film românesc proiectat la festival
A doua persoană care leagă festivalul de aici de România este criticul şi producătorul de film Costel Safirman, care, pînă să plece din ţară, în 1987, semna sub numele de Cornel Cristian. Datorită lui, în 1989, primul film românesc proiectat în cadrul festivalului a fost Reconstituirea lui Lucian Pintilie. De atunci, în fiecare an cel puţin un film e prezentat la Ierusalim. Acum, festivalul a programat in memoriam scurtmetrajele lui Cristian Nemescu şi filmul California Dreamin' (nesfârşit), precum şi Hîrtia va fi albastră. Un alt film realizat de un român, dar prezentat sub pavilion belgian este Cabală în Kabul, semnat de Dan Alexe.
Am participat şi la una din întîlnirile Cercului de la Ierusalim, pe care Costel Safirman şi Leon Volovici au consacrat-o filmului românesc, închinînd-o memoriei lui Cristian Nemescu. Cei doi animatori sînt extraordinari - nu ştiu ce s-ar face comunitatea românească de acolo fără ei.
Din Ierusalim ţin minte că de cîte ori o luam la pas prin Oraşul Vechi, ajungeam cumva tot la Biserica Sfîntului Mormînt. Şi în cele două ocazii cînd am stat la coadă ca să intru la mormînt, o dată au încercat două femei să intre în faţă (ca la carne), iar a doua oară cineva le-a întrebat pe femeile (altele) din spatele meu la ce stau la coadă (ce se dă, cu alte cuvinte), şi una dintre ele nu ştia. În amîndouă rîndurile m-am întrebat dacă merităm noi, oamenii, ca Iisus să fi murit pentru noi; a doua oară mi-am şi răspuns, spunîndu-mi că dacă e să dăruieşti iubire, dăruieşti pur şi simplu, ca pomul care face fructe, nu te mai gîndeşti la destinatar.
Mi-au plăcut la nebunie bazarul arăbesc, unde te rătăceşti printre străduţe, culori şi parfumuri de mirodenii, zidurile de apărare ale Oraşului Vechi - vreo 2 km de urcat şi coborît scări care ne-au scos sufletul şi Jujei, soţia lui Mircea Săucan, şi mie, casele din piatră de Ierusalim, gălbuie şi grunjoasă, pisica gălbuie şi muiată de căldură pe care de două ori am găsit-o dormind pe pardoseala de piatră din Cenaculum, locul unde se pare că a avut loc Cina cea de Taină (în care biserică din România aţi văzut pisici odihnindu-se?), Biserica Adormirea Maicii Domnului, unde un preot ras în cap cînta uluitor la orgă, îngheţata de vanilie cu caramel a lui Leon Volovici, căldura lui Leon Volovici, Cili şi Costel Safirman, Juja care a venit de la Nazareth ca să ne întîlnim.
Se spune că există un Sindrom Ierusalim, te îmbolnăveşti, vrei înapoi. Cred că l-am luat.