Ştiţi unde se-ntîlnesc criticii de film imediat după o proiecţie? La pipi. Aici auzi primele cronici, desfăşurate cu bucuria celui care-şi goleşte băşica. Aici am aflat că ultimul (Takeshi) Kitano, Dolls - ghicitoare interminabilă de poveşti paralele cu păpuşele placide, pitoresc ca un calendar şi la fel de pasionant -, este "un capolavoro assoluto", "che peccato" că regizorul a luat deja il Lione d'oro acum 5 ani, pentru Hana-Bi...
A doua zi, citeşti aceleaşi păreri în cotidiane: criticii italieni nu se dezmint, între toaletă şi computer. Şi, spre deosebire de confraţii lor de la Cannes sau Berlin, au şi haz - precum titlul cronicii la Il bacio dell'Orso al rusului Serghei Bodrov (filmul cel mai "ţap-ispăşitor" al Mostrei): Il bacio del rimborso... Iar dincolo de recenzii, există presa orală: Veneţia este un festival în care simpatia/antipatia faţă de filme sînt asurzitoare.
Cu ce am rămas de la a 59-a Mostră? Cu bune/rele - ca-ntotdeauna -, dar şi cu sentimentul că Festivalul de la Veneţia, sub noua conducere (autoritară) a elveţianului Moritz de Hadeln (fostul director al Berlinalei), a călcat cu dreptul, fiind - parcă - mai puţin politizat (a se citi: de stînga) ca sub Alberto Barbera. De Hadeln are însă de înfruntat două forţe redutabile: ostilitatea declarată a unei bune părţi a presei italiene şi - urmarea Leului de Aur decernat filmului "blasfemiator" The Magdalene Sisters - scandalul aferent... El nu se poate bizui, aşadar, nici pe stînga, nici pe dreapta. Ceea ce înseamnă că e foarte plauzibil ca Mostra 60 să aibă un alt director!
Antonioni per sempre...
Am fost la un pas de a lua cina cu Michelangelo Antonioni: omagiat de Mostră, cu o lună înaintea împlinirii vîrstei de 90 de ani (pe 29 septembrie), marele cineast a fost prezent în Sala Grande a Palatului del'Cinema pentru a primi, din mîinile lui de Hadeln, un trofeu-statuetă, a asista la proiectarea unei copii restaurate a Aventurii / L'avventura şi a fi amfitrionul unui dineu de gală. Compatrioata noastră Veronica Lazăr (care a jucat în Identificazione di una donna) m-a prezentat Enricăi Fico Antonioni, soţia regizorului (fosta lui asistentă de regie la Professione: reporter), şi, cu invitaţia la dineu în mînă, am ezitat - fix un minut - între plăcerea de a participa şi neplăcerea de a nu avea ţinuta adecvată... Dar nu puteam merge la cina cu Antonioni în tricou, blugi şi sandale! Aşa că am refuzat.
Ar mai fi un motiv. Antonioni - s-a văzut asta şi în reacţia sălii atunci cînd a fost omagiat - este genul de cineast, indiscutabil mare, dar pe care nu îl iubeşti (ca pe Fellini, să zicem); există respectul pentru ceea ce a făcut - unic - în Cinema, există conştiinţa locului - importantissim - pe care-l ocupă în panteonul celei de-a şaptea arte, dar nu îl simţi - ca om - aproape: este prea cerebral, prea ermetic adeseori... La aceasta se adaugă boala de care suferă (numită, ce ironie!, "maladia incomunicabilităţii"), care l-a transformat într-un fel de zombie de lux - avatar fizic al propriului cinema. Cînd a pătruns în sală, dus pe braţe de doi bodyguarzi, mi-am amintit că-l fotografiasem - în '97 - la Cannes, trecînd, tăcut, pe lîngă mine în curtea hotelului Majestic: atunci, braţul soţiei sale îi era suficient... La sfîrşitul proiecţiei, l-am văzut purtat pe braţe afară din sală, cu gura schimonosită în ceva ce putea fi plîns, şi am simţit - abia acum - o emoţie puternică: iată omul care a făcut L'Avventura, L'Eclisse, Blow-Up... este oare conştient de asta?!
Trebuie spus, fără a-l menaja în vreun fel, că L'Avventura - filmul din 1960 cu care a făcut "scandal" la Cannes - rămîne o capodoperă assoluta - unul din cele mai mari filme făcute vreodată. L-am revăzut după mulţi, mulţi ani (15?, 20?) şi este, practic (ţinînd cont şi de calitatea copiei), o redescoperire. Cum se ştie, nu a fost înţeles la vremea respectivă; astăzi, e greu de-nţeles de ce n-a fost înţeles. Avem cu toţii în memorie lentori asasine, timpi morţi, o anumită afectare... Finalul (cel mai lung drum al mîinii unei femei în părul bărbatului) mi se întipărise, în minte, ca un cadru interminabil (memoria dilatează totul!). Astăzi, e incredibil cît de "legat" este: nimic nelocul lui - nici o scenă, nici un gest -, cu atît mai ciudat cu cît ultimii ani ne-au obişnuit cu superviteza clipurilor...
L'Avventura este, de fapt, un thriller erotic: o femeie dispare pe o insulă (întoarce capul spre El - a dispărut!), lăsîndu-ne în memorie cel mai frumos riddle din istoria Cinematografului - un "McGuffin" metafizic. Aproape uitasem cît de frumoasă era Monica Vitti, ce uluitoare este descoperirea spaţiului în acest film (vezi scena emblematică a oraşului părăsit - ca un de Chirico în care pătrunde o maşină), ce extraordinară secvenţa clopotelor: ecou al finalului din Vertigo? (şi acolo, o femeie dispare şi o alta apare, care-i ia locul...) Există - în acest film dureros de pur despre Timp şi lucrurile pe care le schimbă - un leitmotiv al ecourilor: în oraşul-fantomă, Claudia strigînd printre obloanele unei clădiri părăsite; clopotele care-şi răspund, de la o campanilă la alta; Claudia însăşi, "ecoul" Annei - prietena dispărută. Dispariţia acesteia, la-nceputul filmului, este ca o repetiţie generală a Timpului din care dispărem cu toţii la un moment dat; filmul se goleşte, treptat, de personaje, ajungînd - în final - la (noul) cuplu: o singurătate vie, deja-trăită... Sentimentul pe care-l ai, astăzi, privind L'Avventura, este de esenţial trăit.
Un film de-redescoperit (deşi inegal) este şi Zabriskie Point: există o primă parte foarte bună, există acelaşi sentiment al spaţiului (scena din valea numită Zabriskie Point este eliberatoare şi pentru protagonişti, şi pentru public) şi există - fireşte - explozia finală: geniul antonionian în stare pură, care presupune a face abstracţie folosind obiecte concrete. Există, însă, şi lucruri ratate: "orgia coregrafică" a la Open Theatre cade în stilizarea factice care marca finalul de la Blow-Up (dovedind, încă o dată, că Antonioni nu ştie să filmeze sexul), iar ultimul plan (al Dariei plecînd cu maşina, la apus) este banal şi inutil... Z.P. poate fi văzut (şi) ca un fel de North by North-West în era hippy (Mark o urmăreşte pe Daria dintr-un mic avion, într-un cîmp foarte asemănător celui din filmul lui Hitchcock), după cum Professione: reporter - filmul imediat următor - are unele lucruri în comun atît cu North..., cît şi cu Strangers on a Train sau The Wrong Man (aici însă, doar la nivelul poveştii). Oricum, Professione... mi s-a părut mai datat decît Zabriskie... (paradoxal poate, pentru că acesta este foarte îndatorat esteticii & ideologiei flower power, în timp ce filmul cu Jack Nicholson pare, cumva, atemporal...), în orice caz mult mai puţin interesant ca cinema (cu excepţia, desigur, a antologicului plan-secvenţă din final): cîteva cadre "de efect" (Nicholson în funicular, aplecat deasupra mării şi părînd că "înoată" în aer, sau Maria Schneider ridicată în maşina decapotabilă şi uitîndu-se înapoi ("Ce e în urma noastră?", îl întreabă ea pe Nicholson; "Ridică-te şi uită-te!"), corolele arborilor dispărînd rapid în spatele capului ei - secvenţă "filozofică" a la Godard), o imagine perfectă care surprinde "culoarea" locurilor, cîteva ecouri ale Aventurii / L'Avventura (un "oraş-fantomă" apare şi aici) - şi cam atît... În orice caz, e greu de crezut că - pentru scrierea scenariilor la Zabriskie Point şi la Professione: reporter - a fost nevoie de eforturile conjugate ale lui Tonino Guerra, Sam Shepard, Clare Peploe, Antonioni şi încă vreo doi: sînt filme a căror poveste este extrem de subţire, care supravieţuiesc exclusiv prin regie (în cazul Professione..., şi prin interpretarea lui Nicholson).
Şi mai bizară pare "adaptarea cinematografică" a piesei lui Cocteau L'aigle a deux tetes de către Antonioni în Il mistero di Oberwald. Antonioni şi Cocteau... Doi "formalişti", desigur - dar ce să caute autorul Il deserto rosso la autorul Copiilor teribili?... Nu văzusem filmul rezultat (1980), "colecţionasem", în schimb, multe păreri negative despre el. Or, Il mistero di Oberwald - în ciuda unui generic de deschidere care nu anunţă nimic bun (muzică furtunoasă, litere gotice de un roşu sîngeriu...) şi a unei Monica Vitti care, frumoasă încă, nu seamănă totuşi cu Împărăteasa Sissi -, este un experiment somptuos, plin de momente de mare cinema! El se "aşează", elegant, într-o "nişă" viscontiană - mai puţin operatic decît capodoperele contelui di Modrone şi, totodată, mult mai mult decît un "accident" (film de epocă, etc.) în filmografia lui Antonioni.
Din păcate, programarea Retrospectivei Antonioni nu era făcută să încurajeze (re)vizionările: filmele erau proiectate noaptea - după orele 24 - şi reluate dimineaţa, la 8,30! Am ratat, astfel, documentarul de 3 ore 1/2 Chung Kuo Cina (1972), repudiat de autorităţile chineze - singurul "scandal politic" din cariera unui mare creator de forme...
...şi ceilalţi
Filmul:
Cel mai supraevaluat: Dolls de Takeshi Kitano (vezi şapoul!)
Cel mai sigur-că-va-lua-Leul-de-Aur: The Magdalene Sisters de Peter Mullan (reconstituire crud-realistă a infernului monastic din Irlanda anilor '60, cînd femeile considerate "păcătoase" erau închise şi puse să trudească în condiţii inumane).
Cel mai aşteptat: Ten Minutes Older: The Cello (episodul al doilea al filmului colectiv prezentat la Cannes; din 8 cineaşti - Bertolucci, Claire Denis, Mike Figgis, Menzel, Szabo, Schlondorff, Michael Radford, Godard - nu se "salvează" decît primul şi ultimii trei...)
Cel mai contestat: 11'09''01 September 11 (alt efort colectiv; 11 autori = două eşecuri (Samira Makhmalbaf, Youssef Chahine), două surprize bune (Claude Lelouch, Idrissa Ouedraogo), o anti-surpriză proastă (Ken Loach), cinci OK (Danis Tanovic, Amos Gitai, Mira Nair, Sean Penn, Shohei Imamura) şi unul absolut extraordinar (Alejandro Gonzalez Inarritu).
Cel mai elegant: Far From Heaven de Todd Haynes (o Julianne Moore splendidă în rolul unei good housekeeper din anii '50, care acceptă homosexualitatea soţului şi prietenia grădinarului negru; totul impecabil - şi un pic inutil...)
Cel mai şocant: Ken Park de Larry Clark şi Ed Lachman (naturalismul ca mijloc, expresionismul ca scop; tineretul american = sex, drugs & skateboards/penetrări, masturbări, o sinucidere iniţială şi o replică finală ("Ai fi vrut ca maică-ta să te avorteze?") = filmul cel mai disperat al Mostrei)
Cel mai ermetic: A Snake of June de Shinya Tsukamoto (clasicul "triunghi erotic", văzut de un experimentalist îndatorat lui Michael Powell, Brian De Palma şi Nagisa Oshima)
Cel mai bun debut: Roger Dodger de Dylan Kidd (sau "Declinul yuppie-ului american": bun de gură, aparent şmecher, în realitate păgubos; dialogurile sînt strălucitoare - regia, opacă)
Cea mai bună confirmare: Lilja 4-Ever de Lukas Moodysson (tineretul rus, drogat-debusolat, în viziunea unui tînăr cineast suedez: mai adevărată şi mai plină de empatie decît a cineaştilor din Est!).
(Deplasare sponsorizata de Omniasig)