La Naţionalul craiovean: vitalitatea pamfletului brechtian

La deschiderea noii stagiuni, Teatrul Naţional din Craiova şi-a propus, parcă, să-i contrazică pe cei care socotesc că Brecht este un autor ce "nu se mai poartă", iar piesa sa, Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, este "datată", depăşită de cursul istoriei. Montarea craioveană are, îndeosebi, meritul de a dovedi superficialitatea acestor opinii şi de a sesiza rezonanţa actuală a textului, în acelaşi loc unde a fost interpretat pentru prima oară la noi, cu decenii în urmă. Cu Nae Floca Acileni în rolul titular, spectacolul de atunci (1962) se axa, în spiritul epocii, pe sensul demascator, antinazist, urmărit iniţial de dramaturg. Ca şi montările ulterioare, avînd interpreţi excelenţi: Ştefan Mihăilescu-Brăila, în capitală (1963), sau Ion Haiduc la Timişoara (1983), realizatori de creaţii temeinic analizate şi justificat elogiate de cronicari. Din parabola-pamflet scrisă de Brecht într-una din etapele exilului său, Finlanda, în 1941, regizorii noştri (Radu Miron, Horea Popescu, Emil Reus) vor scoate în evidenţă asemănarea dintre procedeele gangsterilor lui Arturo Ui pentru a pune mîna pe piaţa zarzavatului de la Chicago şi cele folosite de naziştii lui Hitler pentru a lua puterea în Germania. Prin analogia banditism-hitlerism, Brecht voia să arate, implicit ori explicit, gravitatea situaţiei politice din ţara sa şi să determine reacţia de protest a publicului.

În regia de astăzi a lui Kincsés Elemer, piesa despre Arturo Ui contează mai puţin ca demascare a naturii criminale a hitlerismului. Accentul cade, acum, pe relaţia dintre situaţia economică falimentară, mentalitatea deplorabilă a societăţii şi deschiderea periculoasă către toate formele corupţiei. Pamfletul politic, la origine, îşi menţine virulenţa prin actualitatea sa morală. Arturo Ui continuă să semene cu Hitler, ca înfăţişare, gesturi, mod de a se manifesta, dar acesta apare cumva ca un antecedent, ca un reper semnalînd consecinţele primejdioase ale fenomenului social, ale stării morale colective. Desigur, mulţi spectatori nu înţeleg de ce Ui pictează taşist o svastică, nici de ce fredonează "Oda Bucuriei", istoria nazismului şi biografia lui Hitler le sunt aproape necunoscute. În schimb, ei vor înţelege că, deşi ascensiunea lui Hitler a fost oprită, nu acelaşi lucru se poate spune despre mafia şi crima organizată, conduse de Ui sau de alţii. Regizorul Kincsés Elemer declara că a dorit să se deosebească de spectacolul care "vorbea despre un singur om", concepînd acum unul "despre un întreg sistem de mafioţi". Ca şi în altă montare făcută de el la Craiova (Năpasta), se încearcă un alt mod de abordare a textului. În acest scop, sunt eliminate cîteva pasaje adresate făţiş publicului şi unele lămuriri date de Brecht despre istoria Germaniei, se renunţă la două personaje, se înlocuieşte muzica de bîlci, indicată de autor, cu rock-and-roll...

Reluînd o idee scenografică anterioară, decorul lui Romulus Feneş dă acţiunii un cadru permanent din lăzi de lemn, monumental, dar fragil, sugerînd astfel structura mercantilă a societăţii în criză. În acest cadru, se desfăşoară spectacolul caracterelor coruptibile sub ameninţare şi al stărilor aferente: teama, groaza inoculate treptat - cum ceruse şi Brecht, o dată cu evitarea parodiei care ar minimaliza gravitatea celor înfăţişate pe scenă. După un demaraj introductiv prea lent, interpretarea se animă, totuşi, prin violenţa - directă sau ascunsă - a acţiunilor şi, uneori, a situaţiilor fals comice. Dar va rămîne cumva liniară, fără variaţii (dincolo de anecdotă), cu locuri comune şi personaje profilate standard. Există, poate, o explicaţie în preocuparea regizorală pentru banalitatea semnificativă a "piesei gangstereşti pe care o cunoaştem" (cum o numise Brecht), pentru acel "mecanism" care corupe şi anihilează umanul. Împinsă excesiv, preocuparea duce la ceva deja văzut, neprielnic. Şi asta cu cît regizorul intenţionează, pe scenă, nu numai imagini elocvente de ansamblu, dar şi de detaliu, urmărind consecvent jocul mîinilor la un personaj sau altul. Se remarcă, astfel, mîna ispititoare a corupătorilor, mîna care pipăie banii, mîinile tremurînde de bătrîneţe, dar şi de ruşine, gesturile groteşti ale lui Arturo Ui (probabil, Brecht cunoscuse filmul lui Chaplin - Dictatorul).

Arturo Ui, interpretat de Valentin Mihali, este şarlatanul şi demagogul sîngeros, prefăcut, trecînd mincinos de la tonul rugător la cel ameninţător, cu izbucniri nervoase, necontrolate ridicol. După lecţia luată de la actorul cabotin, în comportamentul său vor reveni mecanic, obsesiv, gesturile învăţate. Dar rîsul ne îngheaţă, înţelegînd pericolul, văzînd cum dorinţa demenţială de putere a acestui ins grotesc poate supune o lume ticăloşită. În final, după ce cuvintele femeii căreia i s-a ucis bărbatul rămîn fără ecou, interpretul îşi dezlipeşte mustaţa şi, cu chipul său de toate zilele, se adresează sălii. Grav, amar, obosit, fără patetism agitatoric. Şi fără a crede prea mult nici în succesul apelului său.

Din cele aflate de la directorul Naţionalului craiovean, Mircea Cornişteanu, stagiunea se anunţă foarte promiţătoare, pentru spectacolele sale fiind invitaţi regizori ca Silviu Purcărete, Claudiu Goga, L. Bocsárdi sau Cătălina Buzoianu. Spre satisfacţia noastră, aşteptăm împlinirea tuturor acestor proiecte.