[John Daniel] Ehrlichman: "Acum am restrâns problemele vicepreşedintelui vizavi de această chestiune la un singur aspect, şi anume dacă ar trebui să includem aceste Organizaţii de Menţinere a Sănătăţii, precum acea Permanente, a lui Edgar Kaiser". Preşedintele [Richard Milhous] Nixon: "Ia spune-mi, că nu mă prea pricep la nici unul din afurisitele astea de programe medicale". Ehrlichman: "Ăsta e unul bazat pe iniţiativa privată". Nixon: "Păi, îmi place cum sună asta". Ehrlichman: "Edgar Kaiser conduce acea Permanente pentru profit. Şi motivul pentru care o poate face... L-am chemat aici pe Edgar Kaiser, să discute cu mine despre asta... Şi am intrat în nişte detalii... Toţi stimulii merg spre mai puţină îngrijire medicală, pentru că, cu cât le oferă mai puţină îngrijire, cu cât ei fac mai mulţi bani". Nixon: "Bine". Ehrlichman: "Şi stimulii funcţionează în direcţia potrivită". Nixon: "Nu-i rău".
O discuţie din Biroul Oval între Nixon şi Ehrlichman, consilierul său pentru probleme interne, cu un an înainte de izbucnirea scandalului Watergate. A doua zi (18 februarie 1971), Nixon se adresează, într-un discurs, naţiunii: "Propun astăzi o nouă strategie naţională a sănătăţii. Scopul acestui program este, pur şi simplu, acesta: vreau ca America să aibă cel mai bun sistem de îngrijire medicală din lume, şi vreau ca fiecare american să poată avea parte de această îngrijire când are nevoie de ea".
Binefacerile unui sistem privat
Planul Nixon-Ehrlichman funcţionează. În 2007, America este pe locul 31, într-un top al sistemelor de sănătate publică realizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Acum vreo două săptămâni, o femeie a murit, în Statele Unite, din cauza unei hemoragii chiar în sala de Urgenţă, în timp ce soţul ei şi un bărbat care se afla întâmplător acolo sunau, amândoi, la 911 pentru a se plânge că pacientei nu i se acordă nici o atenţie. Nici lor nu li s-a acordat vreo atenţie, pentru că, nu-i aşa, erau deja la Urgenţă. Un caz apărut în mass-media, de care îşi aminteşte un critic de film american într-o cronică a celui mai recent film al lui Michael Moore, Sicko. Documentarul, care a avut premiera la Cannes, a fost lansat recent în cinematografele din Statele Unite. Roger Ebert se solidarizează, fără rezerve, cu mesajul filmului, deşi el însuşi declară că şi-a petrecut ultimele nouă luni într-un spital din Chicago, unde a avut parte de cele mai bune îngrijiri medicale. "Am un singur motiv ca să mă plâng, şi acesta este: fiecare american ar trebui să fie la fel de norocos ca şi mine", spune Ebert.
Alte exemple, furnizate de această dată de filmul lui Michael Moore. O asistentă medicală povesteşte cum şi-a pierdut soţul: deşi existau şanse reale ca acesta să fie operat şi salvat, printr-un transplant de rinichi şi un tratament cu măduvă osoasă, compania de asigurări a refuzat să plătească tratamentul, pe motiv că era "experimental". Rămaşi fără alternative, el şi-a aşteptat moartea, iar ea a rămas singură, cu fiul lor preadolescent, fără să poată trage pe nimeni la răspundere. O altă femeie se duce la spital cu fetiţa sa, care are febră. Compania de asigurări nu permite însă ca aceasta să fie îngrijită oriunde: trebuie să meargă la unul dintre spitalele sale. Când ambulanţa ajunge, după multe ore, la noul spital, este prea târziu pentru a salva copilul. Două femei mor de cancer, după ce li se refuză nu tratamentul, ci orice fel de analize pentru stabilirea diagnosticului. Şi, comparativ cu acestea, exemple mai puţin dramatice: el şi ea de vârstă mijlocie, cu cariere prospere, cu şase copiii care au urmat universităţi prestigioase; amândoi sunt obligaţi să-şi vândă casa şi să se mute în subsolul casei uneia dintre fiice, pentru că nu mai pot face faţă cheltuielilor medicale.
Toţi aceşti oameni aveau asigurări medicale la aşa numite HMO-s - Organizaţii de Menţinere a Sănătăţii - întreprinderi private, de tipul Kaiser Permanente, menţionată în discuţia dintre Ehrlichman şi Nixon, care gestionează serviciile medicale din Statele Unite. Problema e că libertatea pe care o au aceste întreprinderi (cumpărată cu bani grei, spune Moore, sub formă de congressmen-i şi politicieni de toate culorile - chiar şi George Bush Jr. s-ar afla pe lista de plată!) le permite să funcţioneze nu în interesul pacienţilor, ci în cel al propriei cifre de afaceri. De aici toate abuzurile împotriva bolnavilor, a menirii înseşi a unui sistem medical şi a celor mai elementare valori umane - compasiune, într-ajutorare - pe care le semnalează Moore.
Un eseist cinematografic
Mărturiile victimelor sistemului sunt dublate de cele ale unor angajaţi, unii cu poziţii foarte înalte, din cadrul companiilor de asigurări medicale. Toţi spun că slujba lor era / este să găsească fie hibe în fişa medicală a pacienţilor, care să justifice refuzul asigurării, fie chichiţe în aceiaşi fişă, care să motiveze refuzul plăţii pentru serviciile medicale. "Nu refuzaţi îngrijirea medicală, refuzaţi doar plata acesteia", e justificarea companiilor faţă de angajaţii lor. Aflăm acest lucru dintr-o mărturie a Dr. Linda Peeno, care a ocupat o poziţie de vârf în cadrul companiei Humana. Împinsă de mustrări de conştiinţă, ea îşi înşiră faptele, pentru care nici o lege nu o va trage la răspundere, în faţa Congresului american: "Mă aflu aici, în primul rând, astăzi, pentru a face o mărturisire publică. În primăvara anului 1987, ca doctor, am refuzat unui om o operaţie necesară care i-ar fi salvat viaţa şi, în consecinţă, decizia mea i-a provocat moartea. Nici o persoană şi nici o organizaţie nu m-a considerat responsabilă pentru acest lucru, pentru că, de fapt, ceea ce am făcut a fost să economisesc jumătate de milion de dolari, în beneficiul companiei. Şi, mai mult, acest gest mi-a consolidat reputaţia de director competent pe probleme medicale, şi a asigurat ascensiunea mea continuă în domeniul medical. Am evoluat de la câteva sute de dolari pe săptămână, ca referent medical, la o sumă de şase cifre, în continuă creştere, într-o poziţie de conducere".
Însă tonul filmului nu este unul tragic. Dimpotrivă, e unul îngrijorat-sarcastic. Imagini de arhivă, din filme horror sau din clipuri ruseşti de propagandă comunistă, combinate cu comentariile când jucat-naive, când reţinut-ironice ale lui Moore imprimă un ritm săltăreţ şi atenuează, aparent, gravitatea faptelor prezentate. De fapt, toate această recuzită comică are funcţia primară de accent cinematografic, ce cade, subtil, peste punctul de vedere al regizorului. Ca şi Fahrenheit 9/11, Bowling for Columbine etc, până la Roger & Me, primul lungmetraj regizat de Michael Moore, Sicko are structura unui documentar atipic, care prezintă, de la un capăt la celălalt, argumente şi dovezi în apărarea unei singure păreri. Fără echilibru al poziţiilor, fără argumente ale părţii adverse. Şi fără orice fel de barieră, când vine vorba de manipularea spectatorului, spre îmbrăţişarea perspectivei pe care o vinde filmul: argumente afective, schimbări de tonalitate a vocii, atacuri directe sau împunsături disimulate, jocuri de montaj. Apropo de tonalitate: unul este Moore, blajin şi suav, din background-ul filmului său, şi altul este Moore care atacă în direct CNN-ul, la CNN, în emisiunea lui Wolf Blitzer (vreo 10 minute de discurs furibund despre CNN-ul care ia bani de la companiile medicale).
Michael Moore nu este un autor de film documentar ci, mai degrabă, un eseist. Un scriitor care livrează tablete etice şi sociale - excelent documentate şi impecabil construite - pentru coloana unui cotidian de tiraj global. Spun tiraj global pentru că este vorba despre America, iar filmul - produs de Dog Eat Dog, propria companie a lui Moore - va ajunge, rapid, în toată lumea.
De fapt, Michael Moore a ocupat o nişă care îi poate asigura, atâta timp cât va rămâne credibil, un imens potenţial de notorietate şi de imagine: critica socială şi, în particular, critica societăţii americane. Una dintre cele mai frecvente acuzaţii pe care i le aduc cei care nu-l au la inimă - şi şi-a făcut destui duşmani în America -, pe lângă faptul că manipulează informaţiile şi spectatorii, e că ar fi "an attention whore". O starletă care caută, cu orice preţ, să ajungă în centrul atenţiei. Însă credibilitatea pe care el trebuie să şi-o păstreze nu are nimic de-a face nici cu obiectivitatea jurnalistică, nici cu caracterul său, în viaţa privată. Credibil înseamnă convingător, iar puterea filmelor sale stă nu în montaj, ci în dovezile incontestabile pe care le adună. Sute şi sute de interviuri, mărturii, din interiorul sistemului sanitar şi din afară, din America şi din restul lumii. Recitiţi discuţia dintre Nixon şi Ehrlichman, de la începutul acestui text, şi apoi mărturia doctorului de la Humana, Linda Peeno. Ce mai poţi spune? Exemplele vorbesc de la sine!
Nu sunt doar americani în interviurile lui Moore, ci şi canadieni, britanici, francezi şi chiar cubanezi. Cele patru ţări au adoptat serviciul medical universal, despre care politicienii americani spun ba că ar fi primul pas spre comunism, ba că ar fi lent şi ineficient. Interlocutorii canadieni, britanici şi francezi sunt de altă părere, şi râd de Michael Moore când acesta întreabă, în repetate rânduri, făcând pe neştiutorul: "şi cum, nu costă nimic?". În Cuba regizorul ajunge, alături de câteva zeci de americani care nu-şi permit tratamente medicale, chipurile, din întâmplare, după ce este alungat de la gardul închisorii Guantanamo - singurul loc din Statele Unite unde serviciile medicale sunt universale şi gratuite. Trei voluntari care au dat o mână de ajutor la locul atentatelor de la 11 septembrie se află în ceata de bolnavi a lui Moore. Ei suferă de tulburări psihice şi respiratorii; nimeni nu-i îngrijeşte, pentru că, voluntari fiind, nu se află pe lista de salarizare a primăriei newyorkeze, iar guvernul se îndoieşte că au petrecut suficient timp la locul dezastrului pentru a merita orice fel de ajutor.
Punctul final al demonstraţiei: America este singura ţară din lumea vestică fără un serviciu medical universal, iar sistemul sanitar subordonat OMS-urilor şi companiilor farmaceutice e de slabă calitate, discriminator şi, în unele cazuri, criminal. Şi, dincolo de cifre şi de statistici, sunt dramele umane, numeroasele exemple concrete pe care Michael Moore le descoperă şi le lasă să se desfăşoare pe ecran. Dacă poliţia, pompierii, bibliotecile sau educaţia sunt, în America, gratuite şi universale, de ce n-ar fi şi sănătatea, se întreabă Moore. Nu e vorba despre comunism sau despre antiamericanism: dacă altcineva inventează o maşină mai bună, americanii o vor conduce; dacă o ţară are un sistem medical mai bun, de ce America s-ar ascunde în spatele sperietorii colectiviste şi nu l-ar adopta? Dovezile sunt copleşitoare şi, chiar dacă Michael Moore, sau filmele sale, sau şapca sa îţi stau în gât, nu poţi face abstracţie de ele. Problema pe care o ridică Sicko e dincolo de stânga vs. dreapta, de democraţi vs republicani. Moore are toate şansele să câştige, în mica sa cruciadă, mai mulţi aliaţi & fani ai acestui film ca oricând.
Treceţi şi pe la noi?
România ocupă, în topul OMS, poziţia 99, cu două locuri înaintea Moldovei, trei deasupra Bulgariei şi patru peste Irak. Ce-i drept, nu suntem ultimii din Uniunea Europeană: mai este şi Letonia, pe locul 105. Iată, i s-ar putea reproşa lui Michael Moore că, din nou, n-a forat, suficient de adânc, cu documentarea: ca fostă ţară comunistă, România are parte de un serviciu universal de îngrijire medicală. Şi tot ca fostă ţară comunistă, acesta este foarte prost finanţat. Prin urmare, nu are de ales şi trage bani de unde poate - şpăgi, plocoane, tunuri - şi face, pentru bolnavi, ceea ce poate: îi plimbă pe la diverse spitale şi-i lasă să moară în ambulanţă. Filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, care spune, în regim ficţional, această poveste, a rulat recent în Statele Unite. Deci Moore ar fi trebuit să ştie mai bine. Pe de altă parte, România nu face parte din lumea vestică...
S-au spus despre Michael Moore tot felul de lucruri, dintre care unul din cele mai corecte, cred eu, acela că e un patriot. Michael Moore din filmele sale, scenarist, actor, regizor şi comentator, nu cetăţeanul Moore, ale cărui obiceiuri şi opinii personale nu mă interesează. Nu contează că e sau nu maliţios, cabotin, manipulator sau dependent de atenţie: filmele lui identifică probleme, asamblează, din piese de puzzle bine alese şi atent finisate, un peisaj social şi propun soluţii. Mai mult decât atât, stârnesc reacţii şi au capacitatea de a provoca dezbateri publice.
Ele pot fi apreciate, desigur, şi în afara contextului social, ca mostre de eseu cinematografic original şi polemic, şi sunt, evident, şi o afacere - spoturile pentru Sicko au rulat, săptămâni la rând, pe CNN. Însă Michael Moore este un regizor de nişă cu o misiune & un critic social cu o platformă de expunere amplă. Rolul său este să arunce chestiunile supărătoare în faţă administraţiei Bush, corporaţiilor, CNN-ului şi tuturor celor care se fac vinovaţi pentru prostul mers al lucrurilor. Să arate cu degetul şi să pună întrebările incomode. Mizele sunt mari - adevăraţi coloşi, brontozauri - şi sunt atacate cu toate obuzele din dotare.
Ce vastă şi dezolantă groapă de cangrene şi tumori sociale aşteaptă vizita unui astfel de regizor, în România! Şi ce provocare: cu talent, umor şi răbdare de documentarist-hârţogar, câteva Fahrenheit 9/11 şi Sicko româneşti nu numai că ar încasa o grămadă de premii internaţionale, dar ar putea să schimbe ceva, mai mult decât orice anchetă de la TVR sau dintr-o pagină de ziar. Moartea domnului Lăzărescu a fost un film de ficţiune, însă aprecierile le-a primit, în mai toată lumea, pentru mesaj şi pentru stilul său de reportaj - francezii, care sunt pe locul întâi în lista OMS, au spus că aceea pare o poveste de la ei. Câţi domni Lăzărescu, câţi pensionari, căpşunari, funcţionari corupţi, copiii dezrădăcinaţi, şomeri, aurolaci şi câni comunitari există în blocurile şi pe străzile din România! Câteva subiecte: poliţia în România; sănătatea în România; armata în România (nu sitcom-urile de la ProTV, cu NATO...); jocurile piramidale în România (Caritas, FNI şcl); minerii şi mineriadele în România; lucrările publice în România (străzile, autostrăzile şi accidentele de pe ele); crizele politice eterne în România; maneliştii, maidanezii, căpşunarii etc, etc, în România.
Dacă nimeni nu ridică mâna, prin cartier, Michael Moore, here we are: când te-oi plictisi de Bush, Humana şi General Motors, te aşteaptă, în Bucureşti, câteva herghelii de maidanezi!