(Steven Patrick) Morrissey. Sau, cum singur a zis, Irish Blood, English Heart. Sau marele iubitor de glam şi preşedintele fanclub-ului britanic New York Dolls. Sau poetul nr. 1 al muzicii pop / rock. Sau una dintre puţinele celebrităţi realmente cultivate, pasionate de literatură & cinema - la care nu ezită să facă nenumărate referinţe trimiteri în propriile creaţii. Sau cel mai mare fan Oscar Wilde în viaţă şi autor al unui James Dean Is Not Dead. Sau creierul & sufletul celei mai mari trupe optzeciste, rămase pînă azi standardul (practic intangibil) la care se raportează orice interpretare cu pretenţii de guitar pop. Sau cel mai excentric, straniu, singular (şi epitetele ar putea continua, liniştite, la nesfîrşit, pentru că omul chiar se sustrage oricărei tentative de etichetare) (anti)star rock. Bestiile de la Salon.com i-au făcut cîndva un portret cu cel mai bun titlu pe care s-a gîndit cineva să i-l asocieze vreodată - The Pop Star who Hated Sex, prea savuros şi multi-semantic ca să încerci măcar să îl traduci.
Dear God, Please Help Me, cum poţi scrie despre Morrissey?! Cum să găseşti cuvinte demne de omul ale cărui fraze, drapate în acorduri de chitară (şi, mai nou, orchestraţii aranjate de legendarul Ennio Morricone), frizează perfecţiunea şi tind să îţi răsară în minte înaintea celor personale? La asta mă tot gîndesc de vreo două săptămîni, din clipa cînd am ascultat prima dată Ringleader of the Tormentors, ultimul lui album, care tocmai s-a lansat oficial. Şi de cînd am văzut autoironicul videoclip la You Have Killed Me (primul single), genială pastişă a concursurilor gen San Remo, în care Morrissey pare să-şi asume / consfinţească reinventarea în chip de crooner, perfect conştient, şi indiferent/ amuzat la categorisirile pe care "specialiştii" s-au obişnuit să i le ataşeze.
Şi cu cele 12 piese sunîndu-mi continuu în cap de-atunci, răs-audiate şi analizate deja, tot nu simt că aş fi măcar vreun pic mai aproape de-a înţelege ceva. Pentru că domnul care-a cîntat cîndva Never Had No One Ever, şi care-a reuşit să şi convingă o lume întreagă de asta, făcîndu-i pe mulţi să se crucească şi pe cîţiva să viseze la o viziune de-sexualizată a umanităţii (cu toate angoasele aferente), vorbeşte acum despre... dragoste & sex; sau, oricum, ceva ce ar putea fi citit şi aşa. Ceea ce îmi răstoarnă una din puţinele certitudini pe care le credeam imuabile - dacă şi el... Tot acest album respiră pasiune; şi într-un mod pe care starleţii zilei nici nu l-ar putea concepe. Ceea ce Moz a ştiut să exprime mereu, doar că de obicei era vorba despre nevroze, frustrări, alienări şi multele orori înconjurătoare (bine condimentate cu tuşe de umor negru). Şi chiar dacă e destulă tristeţe şi aici - ce poate fi voios într-o afirmaţie ca Pasolini is me, cu care se deschide fabulosul You Have Killed Me - există şi bucuria de-a putea striga there is no such thing in life as normal, perfect conştient că eşti cel mai în măsură să spui asta (The Youngest Was the Most Loved). Şi capacitatea de a rîde de clişeul mizerabilist cu care ai tot fost echivalat (I'll Never Be Anybody's Hero Now). Dar, mai ales, există o înspăimîntătoare conştiinţă (recunoaştere?) a existenţei altcuiva şi chiar (Life Is a Pigsty, To Me You Are a Work of Art) a nevoii de (alt)cineva - şocantă dacă ştii cît de puţin personajul. Ceea ce, neliniştitor, mă face să sper. Şi să cred că în lumea în care cea mai stranie şi, pe undeva, egocentrică, figură iconică a culturii pop poate povesti, amestecînd cinism şi seninătate, despre un soi de împăcare (At Last I Am Born), absolut orice e posibil. Chiar şi fericirea.
(Cum zicea Angelina Jolie într-un film, "nu vorbeşti despre muzică, aşa cum nu dansezi despre arhitectură". Aşa că rîndurile acestea nu se vor în nici un caz o cronică. Nici măcar o recomandare - cine nu-l iubeşte deja, n-o să înceapă acum.)