Un remarcabil succes teatral la Avignon: Scrisoare de dragoste ca un supliciu chinezesc de Fernando Arrabal, pusă în scenă la Nottara
Am consemnat încă din timpul desfăşurării marelui Festival de teatru de la Avignon primele ecouri din presa franceză prilejuite de prezenţa micii trupe a Teatrului Nottara (trei actori şi un regizor) în secţiunea "off", cu spectacolul Scrisoare de dragoste, ca un supliciu chinezesc de Fernando Arrabal. Acum, după terminarea marelui eveniment artistic european, este posibilă o privire retrospectivă asupra unui remarcabil succes teatral românesc.
Pentru lumea teatrului, Festivalul de la Avignon echivalează cu festivalurile de la Cannes sau Veneţia pentru lumea filmului. Spectacolul românesc a fost invitat în secţiunea off 2001, un fel de "piaţă" a producţiilor dramatice la care au fost prezente timp de aproape o lună de zile peste 500 de echipe de teatru. Numai la Teatrul Bourg-Neuf au evoluat 16 echipe, alături de mica echipă a Teatrului Nottara, unde în două săli (una de 60, alta de 90 de locuri) se juca non-stop de la 11 dimineaţa la miezul nopţii. Cei trei actori români (Victoria Cociaş, Dragoş Stemate şi Emilia Dobrin) au sosit la Avignon cu doar două zile înainte de debut, în ultimul moment sosind regizorul Radu Dinulescu şi decorurile. Este de precizat faptul că în afara unui minim sprijin material din partea Ministerului Culturii şi Cultelor şi a unei contribuţii din partea a doi sponsori (CRRT şi Artis-Film), echipa românească n-a beneficiat de nici un sfanţ din partea forului tutelar al teatrului - Primăria Capitalei şi Direcţia de Cultură a acesteia (unde este probabil dificil de comparat prezenţa la un festival de talia Avignonului cu un turneu particular), deşi i s-a promis pînă în ultimul moment ajutorul financiar. Doar marea dragoste de teatru, respectul imens pentru autor şi publicul francez, care avea pentru prima oară ocazia să vadă pe viu ultimul text dramatic semnat de Fernando Arrabal, i-au făcut pe actorii români să depăşească dificultăţile adaptării perfecte la o adevărată "uzină" a dramaturgiei universale (ei fiind şi regizori de lumini, şi machiori, cabinieri, aranjori de decoruri etc., etc.), unde succesiunea spectacolelor presupunea o disciplină mai mult decît militară.
"Succesul, ne spunea actriţa Victoria Cociaş, s-a construit din primele zile, cînd treptat-treptat am avut sala (mare) plină, cînd reacţiile publicului ne-au încurajat, iar cea a presei, atît locale, cît şi a celei de specialitate, promptă şi obiectivă, ne-a ajutat să depăşim dificultăţile. Am jucat non-stop 23 de spectacole, la cel de-al doilea fiind prezent şi autorul. Ne-am cunoscut chiar pe scenă, Fernando Arrabal fiind insistent invitat să apară în faţa unui public ce-i vedea pentru prima oară piesa jucată în limba franceză. Autorul a fost extrem de emoţionat de varianta propusă de regizorul Radu Dinulescu, declarînd că "n-ar mai vedea acest text jucat altfel" (iniţial, textul fiind un monolog dramatic, dezvoltat apoi inspirat de regizor într-o variantă cu trei personaje). A fost o experienţă artistică deloc uşoară, dar de neuitat. Am apreciat foarte mult publicul, avizat, serios şi plin de reacţii afective; ne-am bucurat, de asemenea, de o deosebită primire din partea oamenilor de teatru, nu numai din Franţa, de prezenţa unor spectatori români veniţi din toate colţurile Franţei să ne vadă". Spusele Victoriei Cociaş sunt confirmate cu prisosinţă de cîteva fragmente din presa de specialitate şi din presa locală.
Alain Pécoult scris în AgoraPieces 2001: "Teatrul Nottara din Bucureşti şi-a însuşit unul dintre cele mai intime texte ale poetului, acela unde exilatul încearcă să reînnoade firele rupte ale copilăriei sale din Spania. Ar fi puţin spus că Victoria Cociaş, mama, este o actriţă excepţională, cu un joc atît de potrivit, cu atîta intensitate, fără cea mai mică emfază, fără cel mai mic artificiu ce te face să-ţi ţii respiraţia. Dragoş Stemate în Fernando Arrabal nu este mai puţin remarcabil şi bulversant. În ceea ce o priveşte pe Emilia Dobrin, ghicitoarea, care nu are decît o scenă, ea creează în cîteva clipe un univers fatal, fascinant. Să mai adaug că artiştii români stăpînesc atît de bine limba franceză încît ar putea da lecţii de inteligibilitate multor actori, chiar profesionişti?".
Jean Regad scria pentru Sud-Théatre: "Este puţin spus că Teatrul Nottara din Bucureşti face dreptate textului. Actorii îl susţin, se identifică cu el, îl sublimează. Îţi vine să crezi că acest text francez a fost special scris pentru corpurile şi vocile artiştilor români. Ce măiestrie! Cîte perfecţiune! Acest spectacol nu are nevoie de public pentru a trăi, publicul are nevoie de el".
Cotidianul La Provence scria sub titlul "Cu Scrisoarea de dragoste, Teatrul Nottara din România cucereşte unanimitatea publicului": "Intimistă şi plină de emoţie, piesa a cunoscut un impact mediatic fără precedent: presa scrisă şi radioul au fost unanim elogioşi". În cotidianul La Marseillaise du Vaucluse se putea citi: "Regia lui Radu Dinulescu, centrată pe personajele Autorul şi Mama, dă limpezime textului. Prin jocul de lumini ce decupează spaţiul, locul acţiunii se lărgeşte, devenind imens şi punînd în valoare jocul actorilor. Victoria Cociaş şi Dragoş Stemate sunt remarcabili prin jocul echilibrat şi fineţea interpretării". În fine, Sophie Farret scria în La Provence: "Actorii sunt sensibili, Victoria Cociaş, ce o joacă pe Mamă, este cutremurătoare, de o frumuseţe ce te emoţionează. Fiul jucat de Dragoş Stemate materializează cu fineţe un Arrabal neliniştit. Acest "supliciu chinezesc" este dimpotrivă pentru spectator o autentică bucurie teatrală".
Regizorul Radu Dinulescu ne spunea la întoarcerea sa de la Festivalul de la Avignon: "Cunosc în mare gustul publicului francez şi mă aşteptam ca piesa lui Arrabal să placă. Dimensiunea succesului a fost însă o autentică surpriză. Deşi, din raţiuni economice, teatrul românesc iese puţin în străinătate, ne-am bucurat că am putut demonstra că avem artişti de anvergură. O explicaţie a succesului ar fi şi calitatea textului, plin de interioritate, foarte sensibil. Publicul francez este mai impresionabil faţă de dramele umane, faţă de traumatismele societăţii. E greu de ierarhizat producţia prezentă la Avignon, unde s-a confruntat cu un public avizat, în cea mai mare parte format din profesionişti, actori, regizori, autori. Invitaţia de a reveni anul viitor este o recunoaştere ce ne onorează. În urma acestui succes am primit o serie de invitaţii, texte şi proiecte, printre care ultimul text semnat de Fernando Arrabal, ce evocă o întîlnire Kafka-Claudel-Camille Claudel în Paradis, un proiect incitant. Dorim, de asemenea, să fim prezenţi anul viitor cu un proiect bazat pe textul Divinei Comedii de Dante Alighieri. Rămîne de văzut cum reacţionează şi "piaţa" teatrală românească. Aştept provincia", mi-a spus în încheiere regizorul Radu Dinulescu, nu fără o justificată maliţie.
Încă de acum se fac pregătirile pentru viitoarea ediţie a festivalului de la Avignon.
N-ar fi inutil să reamintim funcţionarilor care se ocupă de cultură la Primăria Municipiului Bucureşti că prezenţa în sine la un asemenea festival este o carte de vizită onorantă nu numai pentru teatrul ce evoluează în Hexagon. Şi că, măcar anul viitor, artiştii români nu vor mai fi nevoiţi să-şi vîndă singuri biletele şi să facă pe hamalii cu puţin timp înainte de a intra în scenă.