A treia ediţie a Sărbătorii filmului francez a fost mai scurtă (doar trei zile), mai adunată (într-o singură sală: Elvire Popesco) şi mai bună; un film doar (din nouă) a dezamăgit: Saint Cyr, al Patriciei Mazuy - dar şi aici, performanţa Isabellei Huppert (perfectă în chip de Mme de Maintenon, cu cartea de rugăciuni în loc de bici) a salvat pelteaua (epocalo-feministă) de fadoare. Miraţi-vă: Saint-Cyr a fost un film hipercomentat (în bine!) de criticii hexagonali; responsabilii cu exportul peliculelor made in France nu pricep (?) însă că ceea ce "merge" la Paris riscă să plictisească pretutindeni altundeva. Şi, cum aceştia au un cuvînt greu de spus în orice selecţie, aşa ne-am pricopsit cu prezenţa lui în ultima Fete du cinéma.
Dar să nu ne plîngem pentru un titlu trist, mai ales că această ediţie a cuprins trei-spre-cinci comedii (A l'attaque! de Robert Guédiguian, Drole de Félix de Jacques Martineau şi Olivier Ducastel, Meilleur espoir féminin de Gérard Jugnot, Nationale 7 de Jean-Pierre Sinapi şi Le gout des autres de Agnes Jaoui), alături de trei thrillere solide care au fost, după gustul meu, "crema" festivalului (Merci pour le Chocolat de Claude Chabrol, Sous le sable de Francois Ozon şi Harry, un ami qui vous veut du bien de Dominik Moll).
N-am să vorbesc despre debutul în regie al lui Agnes Jaoui, pentru că filmul a intrat în reţeaua de difuzare şi promitem o cronică separată (colegul Cezar Paul-Bădescu l-a descris, inspirat, ca "reabilitarea filistinului"). N-am să spun prea mult nici despre celelalte comedii, destul de reuşite, fiecare în felul ei: filmul lui Guediguian - o neaşteptat de ludică deconstrucţie a ideii de "comedie socială", cu cîteva momente dărîmătoare; cel al lui Martineau & Ducastel - un road-movie-care-se-vrea-musical (ca anteriorul Jeanne et le garcon formidable), poate şi puţin conte philosophique gen Candide-făcînd-autostopul, pînă la urmă (doar) o nostimadă patetic-graţioasă, cu garoafă gay/maghrebină la butonieră; cel al lui Jugnot - 100% déja-vu, calcînd apăsat pe toate vechile clişee, dar avînd farmec tocmai prin această strategie ingenuă, "cu garda jos"; filmul lui Sinapi, cel mai original (incursiune cu o videocameră într-o comunitate de handicapaţi), fiind o falsă farsă behavioristă ce-şi găseşte raţiunea (emoţionantă) de a fi în clipa în care descoperi, în final, că povestea se bazează pe un fapt real...
La unele am fost luat prin suprindere: nu-l credeam în stare pe Guédiguian de atîta "postmodernism"; în plus, stînd în sală alături de Andrei Gorzo, am fost contaminat de rîsul său în cascade (exact: Gorzo rîde!). La Jugnot (actor pe care îl execram), ce mi s-a părut remarcabil a fost tocmai jocul lui de comedian: o anume sfială de a da greutate unui personaj rizibil (Monsieur Rance, patron de frizerie) şi, totodată, curajul de a trece peste sfială pentru a-i reda acestuia demnitatea (performanţă care-l apropie, oarecum, de personajul lui Bacri din Le gout des autres - alt caraghios cu suflet). La filmul lui Sinapi, am fost la un pas de pleca din sală: "mimarea" handicapaţilor mi se părea indecentă, la limita voyeurismului (cam ce fac Idioţii / Idioten lui Von Trier). Am rămas şi nu-mi pare rău, căci finalul - cum spuneam - absolvă totul.
O anumită neînţelegere a produs filmul lui Chabrol. Unii l-au considerat pur şi simplu "prost", argumentul adus fiind tocmai calitatea lui: lipsa "momentelor forte"... Filmul seamănă mai puţin cu un thriller şi mai mult cu o pînză de păianjen - cu fire, semne, indicii care se acumulează lent. Este o mică furtună în ceaşca de ciocolată fierbinte - abia observată în lumina filtrată a vilei, şi totuşi destul de ameninţătoare pentru a ne îngrozi, la final. O "sonată de toamnă", nu foarte departe - ca atmosferă - de filmul omonim al lui Bergman, doar că, aici, personajele principale nu sînt pianistul, fiul sau pupila lui (cu personalităţile lor puternice), ci Mika, "regina ciocolatei elveţiene", cu mersul ei vătuit, de pisică, şi solicitudinea ei veninoasă... Huppert este pur şi simplu sublimă în acest rol, care-i vine mănuşă; dar virtuozitatea (poate puţin vieux jeu; poate un pic prea riguros-cinefilică) a bătrînului Chabrol este nu mai puţin prodigioasă: ţin minte că, atunci cînd a fost prezentat la festivalul de la Veneţia, anul trecut, sala s-a ridicat în picioare şi i-a acordat zece minute de standing ovation! Plăcerea oferită de Merci pour le chocolat era - şi este - aceea a lucrului bine făcut, lipsit de ostentaţie; o perlă rarissimă între atîtea nestemate false.
Debutul lui Dominik Moll (comedie neagră în genul Shallow Grave) e destul de diferit de "modelul Chabrol", dar amîndouă filmele se întîlnesc în "intersecţia Hitchcock": autorul lui Merci pour le chocolat a preluat ceva din Suspicion (soţul/soţia ucigaş(ă), paharul cu lapte...), ceva din Marnie (ideea "perversităţii" ca motor/mobil al acţiunii), însă a dat sonorul la minimum; tînărul regizor/scenarist al lui Harry... a preluat ceva din Strangers on a Train ("prietenul la o crimă se cunoaşte" - minus "implicaţiile psiho-blabla-logice" ale acestuia), ceva din The Trouble With Harry (numele personajului!), dar a lăsat muzica tare (a la Bernard Herrmann). Ce a rezultat este o mostră de cinema modern, abil, eficace; o tiflă meseriaşă la adresa "tradiţiei franceze", care presupune vorbărie pe ecran şi plictiseală în sală. Nu că Harry... ar fi "nevorbit" - dialogul lui Sergi Lopez (un Harry genial) cu Laurent Lucas (Michel), la-nceputul filmului, este antologic; dar Moll ştie perfect cînd să lase personajele să tacă şi acţiunea să vorbească. Harry... este un excelent film de autor şi de public, cu amoralitatea purtată la piept în chip de ecuson al "Clubului Lupilor Tineri (members only)": ultima imagine (în care Michel, descotorosit de rubedenii sîcîitoare graţie lui Harry, îşi îmbarcă familia într-un Jeep dotat cu aer condiţionat, cadou al aceluiaşi Harry) este voit filmată ca un clip publicitar - posibil slogan: "Pentru a vă bucura de noul 4X4, aruncaţi peste bord 5+1 cadavre!"
Şi ajung astfel la filmul cel mai tulburător al ediţiei a 3-a: cel al tînărului Ozon. O cotitură bruscă în cariera lui, ce părea - pînă la acest titlu - limitată la exerciţii de stil calofil-insolente, cu glanţ şic-underground şi tensiuni (homo)erotice. Un scenariu refuzat, mai întîi, de toţi producătorii - care nu vedeau "atracţia" unui film deprimant, morbid, cu actori bătrîni şi final în coadă de peşte. Ozon nu s-a dat bătut; a reuşit s-o convingă pe Charlotte Rampling (i-a oferit, de fapt, cel mai bun rol al ei!), a primit pînă la urmă banii şi s-a apucat de Sous le sable. Cu această particularitate: după primele scene (cele care se încheie cu dispariţia soţului), a lăsat să treacă mai multe luni bune pînă să scrie urmarea... Şi a ieşit unul din cele mai frumoase, mai obsedante şi mai "simple" (povestea încape într-o clepsidră) filme franceze din ultimul an - din ultimii zece ani! Un film vag, dar elegant, de un minimalism impecabil, cu o "tăietură" perfectă - ceva asemănător acelei rochii roşii purtate de Rampling în scena în care se lasă mîngîiată de mîinile soţului şi ale amantului; Une robe d'été" (titlul unui scurt-metraj al lui Ozon). Cu un story inexplicabil altfel decît prin acele spaţii albe dintre rînduri în cartea citită de Rampling în clasă (The Waves de Virginia Woolf), în ezitările glasului ei atunci cînd priveşte "realitatea în faţă" (acel salvamar, student de-al ei) şi se opreşte din lectură... Tot "sensul" lui Sous le sable trebuie căutat în aceste suspensii (dureroase), în aceste puncte-puncte în echilibristica existenţei; iar Rampling - care îşi face revenirea în cinema după o perioadă neagră în care se retrăsese într-o lungă depresie - este pur şi simplu fenomenală. (Cineva - un critic important - a spus, la ieşirea din sală: "Da, dar bună era şi-n Portar de noapte / Il portiere di notte - plus că era mai tînără..." La care eu zic: să fii bun într-un film prost... ce poate fi mai trist?!)