Avem şi o tentantă ofertă locală

Nu e uşor să deschizi stagiunile simfonice obişnuite ale capitalei la o săptămână după încheierea unui festival "George Enescu" ca acela din septembrie 2003. Dar viaţa merge înainte, iar evenimentele nu se pot succeda în viaţa noastră 365 de zile pe an nici, chiar în zodia culturii... Aşa că, propunându-ne să nu facem comparaţii inutile, pe 1, 2 şi 3 octombrie asistam la trei deschideri de stagiune ale celor trei principale orchestre ale Bucureştilor.

Concertul Orchestrei de Cameră Radio dirijat de Ilarion Ionescu-Galaţi a fost gândit în mod evident pentru a capta un public cât mai numeros, după Divertismentul pentru orchestră de coarde şi două clarinete de Dumitru Capoianu şi Concertul nr. 7 în re major pentru vioară şi orchestră de Mozart având-o ca solistă pe Cristina Anghelescu, atracţia serii reprezentând-o Concertul andaluz pentru patru chitare şi orchestră de Rodrigo (solişti Corneliu George Voicescu, Dragoş Dobre, Ionuţ Grigore şi Iulian Anghel), urmat de Suita pentru orchestră de cameră de Ibert.

La Ateneu, Corul şi Orchestra Filarmonicii "George Enescu" avându-l la pupitru pe Cristian Mandeal s-au confruntat cu Misa solemnis de Beethoven, rezultatul nefiind tocmai fericit, oboseala spunându-şi probabil cuvântul după dificila confruntare vocal-simfonică cu Simfonia a II-a de Mahler din închiderea festivalului.

În sfârşit, o altă raritate repertorială (generată de bicentenarul Berlioz) aveau să abordeze Corul de copii, Corul mixt şi Orchestra Naţională Radio sub bagheta lui Cyril Diederich, solişti Elsa Maurus, Jean Luc Viala, Eduard Tumagian şi Dan Popescu; este vorba despre legenda dramatică Damnaţiunea lui Faust, de Berlioz. Deşi durează mai bine de două ore, fără pauză, cu structura ei foarte particulară, cu forma ei inclasabilă care scapă structurilor teatrale şi posibilităţilor de reprezentare obişnuite, Damnaţiunea lui Faust răspunde genial acelei nevoi a unui teatru al imaginarului, a unui teatru în libertate, care era una dintre ambiţiile muzicianului. Berlioz a ales acele momente din Faust care i-au stimulat imaginaţia, care se pretau unor descrieri colorate, unei desfăşurări a imaginaţiei sale orchestrale, unor scene aproape picturale. Multe dintre aceste momente au fost redate cuceritor de Orchestra Naţională Radio sub bagheta aflată "în cunoştinţă de cauză" a lui Cyril Diedrich, temperamental dirijor francez cu o bogată experienţă în privinţa acestui gen de muzică. Lucrarea este extrem de amplă şi solicită întreaga orchestră, dar o menţiune aparte se cuvinte alămurilor şi cornilor, în special, aflate într-o formă de zile mari (pe care o dorim repetată cât mai des de-a lungul stagiunii) şi chiar amplului aparat de percuţie. Corul radio, pregătit de Dan Mihai Goia, şi-a confirmat statutul de cel mai valoros ansamblu coral pe care îl avem la ora actuală, partitura extrem de complexă şi de diversă, solicitând chiar repetate momente de virtuozitate partidelor masculine, fiind parcursă cu spirit şi preocupare pentru varietatea expresiei. În ceea ce priveşte palierul solistic (care, din fericire, ca scriitură nu eclipsează corul şi orchestra în cazul acestei lucrări), Margareta (Elsa Maurus) şi Faust (Jean-Luc Vialat) nu au ieşit din zona obişnuitului, vedeta serii fiind baritonul Eduard Tumagian, un Mephisto plin de forţă, dominând scenic şi vocal, detaşându-se net prin spiritul frazării şi prin calitatea timbrului.

Am întâlnit săli aproape pline şi la Studioul de concerte "Mihail Jora" al Radiodifuziunii şi la Ateneu. Poate programul prea ambiţios i-a îndepărtat pe unii melomani amatori de "şlagăre" ale repertoriului clasico-romantic şi a făcut ca sălile să nu devină chiar neîncăpătoare la aceste prime concerte. Poate este devreme să ne gândim în ce măsură Festivalul "Enescu" îşi va face simţite efectele asupra stagiunilor. Ceea ce e sigur e că organizatorii de concerte ar trebui să încerce să profite de ecourile încă nestinse ale acestuia (poate ar fi trebuit să împartă fluturaşi cu oferta locală a stagiunilor la Sala Palatului, la ultimele concerte ale festivalului), pentru că acel public în bună măsură "nedus la concert" despre care am vorbit la momentul respectiv, ar trebui să nu aştepte viitorul festival pentru a reveni în preajma muzicii clasice. Refuz să cred că singura atracţie a fost reprezentată de orchestrele şi soliştii străini şi că o campanie pro muzică clasică purtând marca "fabricat în România" ar fi sortită eşecului. Dar este nevoie de o campanie.