Dilema / octombrie 2003
La Bucureşti, în perioada 19-22 septembrie, Institutul Goethe a oferit, iar Institutul Francez a găzduit proiecţiile a trei filme, reunite sub titlul Germania văzută de... Viziunile aparţin lui Roberto Rossellini, Alain Resnais şi Jean-Luc Godard. Rossellini-ul este Germania în anul zero / Deutschland im Jahre Null (1947-1948), povestea unui băiat de 13 ani, în Berlinul zdrobit de război, care îşi ucide tatăl bolnav şi apoi se sinucide. Resnais-ul este Noapte şi ceaţă / Nuit et brouillard (1955), marele său documentar despre Auschwitz. Cît despre Godard - Germania Nouă Zero / Allemagne Neuf Zero (1991) -, el este...el este...oh, Doamne, zi-i Godard şi gata! Un cinefil a observat că grupajului nu i-ar fi stricat un al patrulea titlu - Europa (1991), adică Germania văzută de Lars Von Trier. Nu prea am ştiut ce să-i răspund; adevărul e că şi eu am simţit lipsa unui al patrulea titlu, dar, în cazul meu, era vorba despre ceva în genul lui One, Two, Three (1961) - adică Germania cucerită de Jimmy Cagney. Asta ca să-mi alunge suspiciunea că distracţia a fost strict verboten.

Dar nu mă plîng. "Am ajuns la Berlin în martie, cu maşina, pe la cinci după-amiaza, exact cînd apunea soarele. Trebuia să traversezi tot oraşul ca să ajungi în sectorul francez. Oraşul era pustiu. Cenuşiul cerului se revărsa înapoi pe străzi şi, de la înălţimea unui om, puteai să te uiţi peste acoperişurile dărîmate. Ca să regăsească străzile sub ruine, oamenii dăduseră la o parte molozul şi îl strînseseră în grămezi. [...] Domnea tăcerea; fiecare sunet amplifica tăcerea. Un miros dulce, uşor greţos, de materie organică în putrefacţie, emana din molozul îngrămădit. Era ca şi cum am fi plutit deasupra Berlinului." Aşa şi-a descris Rossellini întîlnirea cu oraşul; asupra acestei realităţi s-a năpustit, cu aparatul lui de filmare, şi, după mai bine de 50 de ani, foamea de realitate e la fel de violentă în imaginile sale, nevoia de a o astîmpăra pare la fel de urgentă. Ca dramă, filmul e rudimentar în multe privinţe - e o ştire de ziar pe care cineva s-a apucat s-o transforme în artă şi s-a oprit la jumătate, probabil din cauza acelei lipse "de fermitate mintală", de "vitalitate morală", de care criticul american James Agee îl acuza încă de-atunci pe Rossellini; dar tot Agee îi recunoştea talentul "de a da iluzia prezentului". Nu mai e curent electric; nu mai e gaz; nu mai e unt, iar 500 de grame de unt înseamnă trei pensii; dacă ai ţigări, le poţi schimba pe diverse lucruri, dar nu mai sînt ţigări; dacă ai discuri cu discursurile lui Hitler, le poţi vinde americanilor, iar cu banii îţi poţi cumpăra săpun; nu mai e făină; nu mai e ceai: şi toate astea sînt acum, cînd vezi filmul, un acum mai convingător decît al ultimelor ştiri. Iar în ultimele minute, cînd îl însoţeşti pe copil în ultima lui hoinăreală printre ruine ("Era ca şi cum am fi plutit deasupra Berlinului."), e uşor să-ţi imaginezi că-i auzi bătăile inimii.

La Auschwitz, în 1955, "crematoriul arată ca o carte poştală; turiştii fac fotografii". Dar regizorul Alain Resnais, scriitorul Jean Cayrol şi directorii de imagine Ghislain Cloquet şi Sacha Vierny refuză iluzia - în care alţii îşi află consolarea - că "bătrînul monstru al lagărului de concentrare ar fi mort sub dărîmături". Autorii documentarului Noapte şi ceaţă resping inocenţa pe care locurile acelea parcă ar vrea să şi-o ceară înapoi; o astfel de inocenţă nu înseamnă decît memorie scurtă, iar memoria scurtă e un păcat. Cu un montaj extraordinar de imagini de arhivă şi cu o cameră de filmare care se mişcă fără grabă, aproape cu blîndeţe, dar se mişcă tot timpul, cu insistenţă, cu intransigenţă, ei conduc un interogatoriu cu Auschwitzul. Încearcă să sfîşie cartea poştală de sub ochii turiştilor, să prindă tresăririle monstrului adormit, dar viu sub dărîmături.

La Berlin, după încheierea Războiului Rece, agentul secret Lemmy Caution (Eddie Constantine) întîlneşte un alt agent secret, şi asta-i cam tot ce vă pot povesti, cu toată bunăvoinţa, din filmul lui Godard Germania Nouă Zero. E unul dintre experimentele acelea godardiene, care pot fi studiate imagine cu imagine, analizate citat cu citat, rumegate aforism cu aforism, ghicite asociaţie cu asociaţie, dar urmărite (nu de cercetători şi de specialişti, ci, pur şi simplu, de spectatori) - hmm, mai greu. Pentru că Godard nu mai e de mult prietenos cu spectatorul. El e "auto-prietenos", cum a spus Martin Amis despre James Joyce; e prietenos cu Godard. Există acolo o melancolie frumoasă, nobilă, care, combinată cu îngăduinţa ta faţă de autorul lui Pierrot le fou şi cu mulţumirea ta sporadică şi, oricum, iluzorie, că ai reuşit să intri pe lungimea lui de undă (dar el o schimbă în secunda următoare), te duce pînă la capăt. Dar la capăt dai de panseuri ca: "Muzica a fost omorîtă: americanii..." Şi te întrebi dacă a meritat.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus