În materie de reuniuni teatrale, atât în România cât şi în lumea largă există două modele posibile: festivalurile stahanoviste, unde ai de văzut zilnic opt spectacole în şase "locaţii" aflate, de regulă, la trei kilometri una de alta, plus patru "manifestări adiacente" (colocvii, lansări de carte etc.), şi festivalurile calme, unde gazdele îţi oferă o reprezentaţie-două pe zi, lăsându-te, în restul timpului, să-ţi tragi sufletul, să vizitezi oraşul şi să te dumireşti, în general, despre ce e vorba acolo. Care credeţi că sunt cele mai plăcute?
Nu doar de dragul paradoxului, pe limba mea răspunsul sună: cele cu spectacole bune. Ceea ce îmi doresc eu, una, de la o suită de spectacole este să conţină "exponate" interesante. Nu neapărat perfecte. Obligatoriu ne-plictisitoare, ne-ifosative, ne-fuşerite. Inventive. Inteligente. Sensibile. Spirituale. Surprinzătoare. Toate astea la un loc. Dacă majoritatea sunt aşa, festivalul este, din punctul meu de vedere, o reuşită. Dacă nu, nu - şi degeaba produc organizatorii cifre, procente şi referinţe ditirambice.
Prima ediţie a Festivalului de Teatru din Sud-Estul Europei, subintitulat Aspecte ale dramaturgiei antice şi desfăşurat la Salonic, a programat, pe parcursul unei luni întregi (14 iunie-13 iulie 2007), opt spectacole. Nu e o greşeală: în treizeci de zile, spectatorilor li s-au arătat doar opt spectacole - programat fiecare, cum e şi normal pentru o metropolă având cam un milion de locuitori, în minimum două reprezentaţii (uneori, în localităţi diferite, cum a fost cazul unei Medeea albaneze, jucată nu doar la Salonic, ci şi la Kavala). Şi asta nu pentru că organizatorul - Teatrul Naţional al Greciei de Nord - nu "dispunea" de suficiente spaţii, celor două săli de circa şase sute de locuri adăugându-li-se un amfiteatru în aer liber, amplasat pe o colină cu superbă vedere asupra Salonicului şi putând "înghiţi" minimum trei mii de spectatori, ci pentru că ideea principală a festivalului este aceea a oricărei manifestări culturale dintr-o lume concomitent pragmatică şi dedicată obiectivelor stimabile - adică lumea de astăzi: să atragi cât mai mulţi vizitatori printr-o ofertă de cât mai bună calitate.
Aşa încât cei ce au venit special pentru festival au putut cutreiera temeinic şi oraşul - unde, de-altminteri, s-a desfăşurat atât binecunoscutul festival internaţional de film, cât şi ediţia din acest an a prestigiosului Premio Europa per il Teatro -, condiţie suficientă pentru a-şi dori să revină aici oricând, cu treabă sau fără. În schimb, Nikitas Tsakiroglu, directorul artistic al teatrului macedonean şi "capul" festivalului, a dotat reuniunea cu un program solid, îmbinând unitatea şi diversitatea, respectul tradiţiei şi provocarea, un program curajos, original, în care piesa antică, citită în cheie modernă a stat alături de glosa actuală pe teme străvechi. Astfel, prima reprezentaţie pe care am văzut-o a fost Oedip la Corinth de Ivo Svetina, cu Teatrul Naţional Sloven de Dramă din Ljubljana, în regia lui Ivica Buljan. Textul, uzând de un limbaj în acelaşi timp violent şi intens poetic (toate spectacolele erau supratitrate în greacă şi engleză), imaginează un fel de prolog al celebrei tragedii sofocliene: adolescentul Oedip, aflat în palatul părinţilor săi adoptivi, îşi alege destinul funest după consultarea Oracolului. Cu totul neobişnuit mi s-a părut spectacolul, care amestecă declamaţia cu dansul, acrobaţia şi cântul - impecabilă, sub toate aspectele, "prestaţia" actorilor, dintre care i-am reţinut pe Marko Mandic (Polybios) şi Polona Vetrih (Pythia) -, amestecând, de asemenea, momente intens dramatice cu episoade facil-şocante (precum denudarea unui interpret în mijlocul sălii, printre spectatori), un colorit aproape ţipător al scenografiei cu o muzică de nuanţe fine ş.a.m.d. În totul, o montare voit iritantă, dar deloc lipsită de adâncime şi, într-un fel ciudat, de lirism. (Tot re-lecturi ale textelor antice au propus, înainte să ajung eu la Salonic, Teatrul Turc de Stat din Ankara, cu Sacrificiul de Güngör Dilmen, în regia şi coregrafia lui Ayşe Emel Mesci, transpunând povestea Medeei în Turcia contemporană, unde, în ciuda Codului Civil, religia permite bărbatului să aibă mai multe soţii, şi producţia BITEF-ului sârb intitulată Patria mea - Şapte vise, pe motive din tragedii de Eschil şi Sofocle, scenariul, regia şi scenografia: Nikita Milivojevic.)
La rândul său şocant, dar în alt fel, a fost spectacolul teatrului budapestan Katona József cu Medeea de Euripide, în regia lui Gábor Zsámbeki, cu o superbă Andrea Fullajtár în rolul titular şi cu Gábor Máté în Iason; şocant prin simplitate şi forţă, prin imaginea plastică de extraordinar efect - scena e un fel de maidan acoperit cu pietroaie albicioase, ascuţite şi zuruitoare, pe care o caroserie ruginită (în care se va petrece şi uciderea copiilor) şi un stâlp de telegraf trimiţându-şi firele spre nicăieri îl transformă într-o ţară a nimănui, pustie şi crudă - şi prin subtilitatea ideilor regizorale (Corul e redus la trei componente, fiecare fiind individualizată prin raportare la eroina principală). A fost, pentru mine, evenimentul festivalului.
Medeea euripidiană i-a inspirat şi pe artiştii companiei Atelier 31 din Tirana, un teatru tânăr (înfiinţat în 2000) dar ambiţios, care, în regia atentă a lui Mikel Kalemi şi scenografia ingenioasă a lui Genc Shkodrani (imaginând o structură de forma unui vârtej de apă, în culoarea sângelui), a dat tragediei o dimensiune preponderent corală; recitarea corectă, dar lipsită de emoţie (personal, am apreciat cel mai mult monologul Mesagerului, interpretat de Saimir Braho) a menţinut însă spectacolul în zona experimentului formal. (Şi tot cu Medeea - în regia grecului Yannis Paraskevopoulos, cu Cerasela Iosifescu şi Sorin Leoveanu - a venit la Salonic şi Teatrul Naţional din Craiova, obţinând, din câte am aflat, un succes substanţial.) Dacă "zona" tragediei (care avea să fie completată de Ifigenia în Taurida de Euripide, cu Organizaţia Teatrală din Cipru, în regia lui Yannis Margaritis) a fost, astfel, generos ilustrată, comedia antică i-a tentat doar pe reprezentanţii gazdelor, care, cu o versiune actualizată şi muzicalizată a Lysistratei de Aristofan (regia: Yannis Iordanidis), au dezlănţuit uralele unui public amuzat de numeroasele replici licenţioase dar nicio clipă vulgare şi încântat de avalanşa de găselniţe hazoase, ca şi de verva actorilor.
Concluzia? La Salonic, am participat la un bun festival calm. Adică, extrem de plăcut.