Welcome islanders!
Întorc spatele Insulei Obudai, intru în alt plan, arunc prima vorbă în vînt. Filmul mi se dizolvă după cinci zile de plutire, redefinire, experimentare de ego-variante şi dragoste de umanitate. Zîmbesc tîmp. Dispare, ca poza căreia îi dai delete din albumul online. De azi redevin ceea ce sînt de fapt, poate cu un plus de toleranţă în circumvoluţii şi trăiri hipioate în aortă. Şi un sfat: nu te bloca, insula este în mintea ta.
Dacă încerci să te detaşezi de tot ceea ce te constrînge, vei vedea că lucrurile care îţi dau libertatea de a-ţi exprima furia sînt foarte puternice, la fel ca şi cele care îţi dau "your ticket to a natural high". Iar pentru că extremele se atrag, tot ce înseamnă defulare poate fi exprimat prin abstractul ăsta superb care se numeşte artă, poate unica noastră şansă de a supravieţui ca rasă. Cel puţin cu asta am rămas mental, după cîteva zeci de ore de colindat Insula în lung şi-n lat, în căutarea senzaţiei care mi se potriveşte. Pentru că asta facem cu toţii o dată pe an, la Sziget: vedem cît ne-am schimbat, cu ce ne identificăm de fapt, ce vrem de la noi, de la ceilalţi, de la starea de bine şi încotro o luăm din punctul respectiv. Poate exagerez. Poate că pentru unii Insula este muzică, VIP-uri live, organizare, mîncare, bere, distracţie, noroi pe picioare, o hartă. Oricum, Insula ţi-o faci cum vrei pentru că într-un fel este şi invenţia ta. Welcome islanders, pe maghiară.
Sziget-auto-ghid
După 15 ani de existat ca festival, Sziget a devenit ceva de proporţii fenomenale (vezi www.sziget.hu). În fiecare an am impresia că, la un moment dat, insula nu va mai suporta atîta încărcătură umană şi va ceda, înecată în apele Dunării, interzise scăldatului. Pentru că oricît de rea ar fi vremea (cei care am stat cu cortul cunoaştem bine senzaţia de umed constant), lumea vine în roiuri, valuri, torente, ca într-un pelerinaj. Sziget este expresia convieţuirii la comun, avînd libertate nelimitată de exprimare, atîta timp cît respecţi regulile şi pe celălalt. Dar m-am melancolizat şi era să uit că Sziget este în primul rînd "a money machine" şi că, fără nişte bani la tine, supravieţuirea va deveni un task important. Altfel eşti deportat, nu ca Napoleon, ci ca un junker. Dar dacă ai mai fost, ştii că ţi se oferă nişte aşi în mînecă sau brăţară.
De aceea există vestitul cort Hare Krishna, care îţi urează să be happy, cu două mese indiene pe zi. De acolo te descurci, pentru că la un moment dat nu-ţi mai trebuie decît să fii prezent, laolaltă cu cei mai frumoşi tineri din lume, care jonglează cu energii pe arena din faţa scenei principale, pe dealurile scenei şi prin bălţile care se fac după ploile torenţiale din timpul unora dintre cele mai faine concerte la care am fost vreodată. Pentru că aici chiar nu poţi să vii numai pentru vestitele trupe care cîntă live, ci şi pentru zecile de terase, party arena-uri, workshop-uri, piese de teatru şi dans, tot felul de lucruri hand-made,
Fiecare dimineaţă de atîrnat leneş după o noapte de iureş devine aici un must absolut. Pentru că pe podeaua psihedelică stau întinşi laolaltă zeci de naţii, care nu au de împărţit altceva decît un zîmbet, un fum, sunet ambiental şi stare. Aici eşti pur şi simplu, poate nu la fel de intens în nopţile ploioase, cînd fiecare metru de podea contează şi nu te poţi tolăni. Oricum, Ambient Tent rămîne motivul pentru care aş merge la Sziget indiferent de line-up, măcar pentru o zi. Cine a fost, ştie. La fel cum cunoaşte bine senzaţia matinală de a sta la coadă la duşuri, la zecile de toalete, spălătorii, care oricîte ar fi, par a nu fi niciodată suficiente pentru gloata în plină mişcare şi pînă-n dinţi cu noroi.
Iar apogeul este prima jumătate de oră de după concertele de la main stage, cînd fiecare ar sări peste celălalt pentru a prinde o cuşcă verde, dar nu o face, punîndu-se frumos la coadă. Pentru că orice s-ar zice, starea de bine generată de artă te face mai de treabă. De aceea, respecţi regulile de bun-simţ, care lasă loc de distracţie pentru fiecare. Şi asta simţi mai ales în timpul concertelor, cînd oricît de rupţi ar fi unii, nu te simţi în nesiguranţă sau agresat.
Esperanza insulară
Pentru că atracţia principală la Sziget o reprezintă concertele trupelor mari, trebuie să recunosc că anul ăsta am avut ce vedea, trăi, asculta, cu tot creierul activat.
Şi totul a început clandestino, dar în mega forţă, cu Manu Chao, pe care îl ascultăm de ani de zile, sărim ca nebunii pe Mala Vida şi ne melancolizăm la maximum pe Dia Luna... Dia Pena. Cu Manu Chao empatizez de mult, la fel ca puzderia de francezi, bretoni, spanioli, mexicani, peruani, germani, africani înnebuniţi de prestaţia spaniolului născut la Paris. A fost atît de intens totul, încît nimeni nu-şi mai amintea la final, nici măcar bretanii care şi-au fluturat steagul non-stop, că avuseseră loc două pene de curent, chiar în momentele forte.
După concertul lui Manu, care a fost "sorry to dedicate this song to the biggest criminal on the planet, George Bush", nu a fost însă timp de meditaţie, pentru că la Wan2 Stage începea concertul Yonderboi and the Oblivion, care după prestaţia de la Bucureşti m-au racolat total la gloata de admiratori. Şi ăsta era doar începutul, pentru că urma o noapte lungă, care acum, ce-i drept, mi se învălmăşeşte în cap. Asta şi din cauză că dusul la culcare s-a întîmplat la ora şase, şi nu în cort, pentru că uitaserăm beţele acasă, ci la Ambient. Perfect, după o noapte de rupt tendoane pe breakbeat şi drum'n'bass la Mokka Cuka, terasa de Underground Base şi la Meduza, un club în aer liber, cu vizuals proiectate pe pereţi şi muzică electronică ce nu se termină niciodată. Pericolul e că o poţi ţine aşa zile în şir, iar cînd te întorci acasă, eşti numai bun de dus la reanimare.
De aceea, la un moment dat te forţezi să mergi, cu minte sau fără, la culcare, în timp ce la corturile vecine filmele continuă. Iar asta a fost numai prima zi. Şi a fost zi, şi a fost noapte, dar nu mai ştii, pentru că ritmurile se sparg la fel ca barierele dintre tine şi ei, dintre toţi şi toate, pînă cînd liniştea se transformă în afro-reggae şi ska. A urmat brain damage-ul total, cu concertul Chemical Brothers care m-a făcut să înţeleg că nu există limite în senzaţii. World, the time has come to push the button!, imagini de film puternic, lasere, jocuri orbitoare de lumini, pentru ca mintea să-ţi zburde total timp de o oră şi ceva. Pentru că nu au spus un cuvînt, au spus totul: love is all, pe toate ecranele. Tot ce s-a întîmplat după aceea a fost senzaţional, chiar şi cheful francezilor care se rupeau ad hoc pe reggae français la o terasă no name.
Insula e în mintea ta
Aşa e pe insulă. Îţi iei programul şi fugi de la o scenă la alta, sau alegi un relax total la orice alt cort, terasă sau workshop. Pentru că oricît m-aş fi străduit, n-aş fi ajuns să prind tot ce era de prins. Aşa că m-am mai fericit la concertul Fanfarei Ciocîrlia (senzaţional!), puţin la Madness (nu tocmai), Nine Inch Nails (impresionant de energetici în concert, dar din alt film), Alpha Blondy (nu cum ne-am aşteptat cîţiva), Hooverphonic (muuuult mai în formă decît la B'estival) şi nişte session-uri special request cum a fost prestaţia DJ-ului ungur, Palotai.
Evident, mai erau de bifat o grămadă: toate evenimentele de la scena de teatru şi dans, concertele de la Roma Tent, majoritatea concertelor de la World Music Stage etc., etc., etc. Dar atunci cînd să mai stai doar pentru a simţi vibraţia insulei? Pentru că despre asta era vorba. Şi repede, ca să băgăm şi concluzia: Proxima Estacion, Esperanza. Ne vedem acolo.