Interviu cu Ion Vartic

Domnule profesor Ion Vartic, ne aflăm în biroul dumneavoastră directorial de la Teatrul Naţional din Cluj, plin de afişe din toate timpurile sub privirea lui Vlad Mugur, care ne zîmbeşte melancolic din fotografie, şi vreau să vă întreb abrupt: care este cea mai importantă ispravă pe care aţi făcut-o în trei ani de directorat?
La întrebarea asta pot să răspund fără nici o ezitare: cea mai importantă ispravă a fost să-l aduc pe Vlad Mugur aici, în Teatrul Naţional, unde şi el a vrut foarte tare să se reîntoarcă să lucreze, probabil simţind că sunt ultimele sale momente de viaţă.

Aţi lucrat greu cu el?
Nu, nu.

Cu el nu se lucra greu pentru că prin rafinamentul lui, prin civilitatea lui, prin comportamentul lui de artist...
Era o adevărată plăcere. Modest, dar uneori avea o răbufnire de orgoliu: cînd nu mergeau toate ca pe roate, se simţea jignit. Şi acum îmi pare foarte rău că nu mi-am exteriorizat mai mult dragostea pentru el şi am fost mult prea reţinut.

Sunteţi reţinut de felul dumneavoastră?
Sunt reţinut de felul meu.

Cît de greu este să conduceţi o uzină, pentru că un teatru naţional cu peste 130 de angajaţi asta e, plus inconvenientul de-a împărţi sala cu opera?
Trei zile noi, trei zile Opera şi alternativ duminica împărţim sala, dar se întîmplă lucrul diabolic că dimineaţa scena e a unei instituţii, după-amiaza a alteia şi seara, cu alternanţă. Repetiţiile sunt, deci, teribil de incomodate.

Dacă seara este o montare dificilă şi maşiniştii au nevoie de 6 ore pentru plantarea decorului, după-amiaza zboară din program. Şi atunci, cum reuşiţi să păstraţi 26 de piese în repertoriu pe stagiunea aceasta şi să mai aveţi şi premiere?
Cred că ne ajută mult faptul că este şi studioul de teatru şi trebuie să recunosc că împreună cu Mihai Măniuţiu, care este prim regizor, şi cu secretariatul literar în 2001 şi în 2002 ne-am zis că trebuie să impunem un ritm foarte accelerat şi, în ciuda convingerii multora că teatrul nu va face faţă la acest ritm, s-a dovedit că am reuşit.

Aţi redus pretenţiile scenografice?
Nu, nu.

La asemenea avalanşă de titluri, aţi putut urmări un program, l-aţi putut materializa? Un director ca Dinu Săraru s-ar zice că are şi el un program. El clamează: vreau să promovez Actorul, Vedeta, vreau să bucur publicul ş.a.m.d. Acesta nu e un program, dar el este declarat. Un intelectual ca dvs. conducînd o instituţie de artă ar trebui să aibă un program. L-aţi avut cînd aţi primit postul? Colaboraţi cu Măniuţiu pentru întocmirea unui repertoriu? Cum arată în Teatrul Naţional mecanismul formulării repertoriului?
Aveam un program cînd am venit în teatru, pe care l-am structurat în 8 proiecte şi credeam că o să fiu de-o exigenţă maximă în urmărirea proiectelor şi în ceea ce priveşte valoarea artistică a spectacolelor. Pe parcurs am devenit mai conciliant şi mai relativ. Financiar vorbind, mi-am dat seama că nu pot să-mi materializez toate proiectele simultan şi atunci s-a întîmplat ca un program să capete materializare într-o stagiune, altele în următoarea.

Cam cum arată proiectele?
N-aş vrea să le numesc pe cele care privesc promovarea dramaturgiei româneşti şi universale, dar capodoperele universale şi româneşti intrau de la sine. Vroiam, apoi, mult să fie dezvoltat studioul de teatru, unde să încurajăm creativitatea tinerilor, a regizorilor, dar şi a actorilor care vor să pună în scenă, vroiam să fie materializat un program de teatru-lectură, altul de teatru în spaţii neconvenţionale.

În spaţii neconvenţionale n-aţi prea ieşit.
N-am ieşit pentru că uneori am avut ghinion, s-a stricat timpul şi s-a distrus proiectul, nu l-am putut relua pe urmă. Am vrut un café-teatru şi n-am reuşit să găsim nişte amatori serioşi la timp. Au preluat ideea tinerii absolvenţi de la Facultatea de teatru din Cluj şi fac un lucru foarte bun. O dată pe săptămînă citesc o piesă şi chiar o joacă dacă e cu puţine personaje.

La studio mai vin să monteze tineri?
Acolo montează curent tineri regizori. E adevărat că am lucrat mai mult cu absolvenţi din Cluj, dar i-am încurajat şi pe actori să-şi pună în scenă cîte o monodramă, un mic spectacol pe un scenariu propriu.

Am senzaţia că, mai mult decît în anii anteriori, în ultimele stagiuni aţi fost prezenţi în festivaluri, aţi căpătat o oarecare mobilitate, în pofida lipsei banilor pentru deplasări şi turneu. Cum reuşiţi? Căutaţi sponsori?
La Hamlet ne-a reuşit o mişcare cu Banca Transilvania. Din păcate, deşi noi am onorat în întregime ceea ce am spus cînd am solicitat, Banca Transilvania ne-a părăsit destul de nepoliticos, oferind sponsorizări lipsite de valoare sau de ecou. Spun Banca Transilvania pentru că este singura care are forul de decizie la Cluj. La celelalte bănci se decide la Bucureşti şi nu mai avem acces. Sponsorii în Cluj sunt ca inexistenţi. E o lipsă de reacţie, de interes cu totul condamnabilă.

Dar era un oraş cultural...
Cultural a rămas. Era, însă, o populaţie cu nivel cultural care a dispărut sau s-a degradat foarte rapid din '90 încoace. Parcă acum au început să-şi revină. Cultura se menţine pentru că există o universitate foarte puternică şi există grupuri de scriitori, de artişti care, individual, sunt personalităţi adevărate. Cea mai bună dovadă că în Cluj ceva e putred e că oraşul nostru nu are o echipă de fotbal în Divizia A. Universitatea Cluj, care a fost o emblemă a oraşului, a dispărut practic de ani de zile. Aceasta este tot din cauza acestei inerţii.

Vine public la teatru?
Public este, dar pe mine mă derutează că aproape în exclusivitate, în afară de premieră, nu există public care, social, are un anumit statut, un anumit nivel. La spectacolele curente vine doar public tînăr, nu vine cel care ţine de clasa mijlocie, care este baza publicului, cum zicea Vlad Mugur că se întîmplă în Occident.

Cum arată trupa teatrului?
Este destul de mică faţă de anii '60, de pildă. Atunci avea un număr dublu, vreo 70 de actori. Trupa este mică şi cam dezechilibrată. Ne lipsesc actorii vîrstei de mijloc.

Fiind unii foarte buni, vi i-au cam luat teatrele bucureştene. Dar prospectînd trupele din teatrele mai serioase din ţară, aţi putea aduce actori maturi, sunt mulţi foarte buni.
Un asemenea transfer presupune să le dăm şi locuinţă, ceea ce în acest moment se vădeşte imposibil. Am avut promisiuni de la primar, dar Consiliul local a respins proiectul.

Am în faţă lista celor 26 de spectacole din stagiunile trecute pe care teatrul le poate rula. Dar ce pregătiţi?
Miza mare a teatrului este spectacolul cu Alcesta lui Euripide, pusă în scenă de Mihai Măniuţiu. A fost ceva teribil. Proiectul regizorului, care mi-a plăcut enorm, a fost să transforme toată scena într-un atrium din Pompei (scenografia: Cristian Rusu), însă a trebuit să facem nişte economii financiare drastice şi, din păcate, deşi am rămas la proiectul cu atrium, l-am redus şi am pus publicul pe scenă. E trist. Mai mizez pe o piesă care e o capodoperă în felul ei. Este singura piesă a lui Alexandru Sever care nu s-a jucat niciodată, Îngerul slut, mitul lui Faust cu un mic tiran italian. Am găsit pentru ea un regizor tînăr care a cîştigat pe vremuri la festivalul de la Slobozia - Gelu Badea. El a mai pus la noi Gaiţele. Sper că din combinaţia Gelu Badea cu scenografa Adriana Grand să iasă un spectacol de calitate.

Altceva ce mai pregătiţi?
Cred că Măniuţiu va continua cu o montare avangardistă (după succesul cu Gellu Naum), un Tristan Tzara sau Gherasim Luca. Mona Chirilă va face un Eugen Ionescu, poate Delir în doi. Am mai vrea să-l atragem pe Tompa Gábor, apoi pe David Zinder să pună Peer Gynt. Din păcate, fondurile noastre sunt mici şi nu prea pot să spun astăzi ce vom face în ianuarie. Am vrea să mai atragem şi alţi regizori tineri, cum ar fi Afrim, căruia i-am propus Steaua fără nume. Aş vrea să mai facem un Blaga şi am ales Ivana. Aş vrea foarte mult să se întoarcă Dabija.

Multe proiecte promiţătoare, puţini bani. Sper să nu vă pierdeţi elanul.