De la muzică la literatură şi înapoi

Dacă e adevărat că literatura tinde în secret spre condiţia muzicii, nu e mai puţin adevărat faptul că muzica pop nu se poate dispensa de serviciile secrete sau de masă ale literaturii. "Parlez-moi d'amour cîntat de Dalida cu discreţie emoţională e un poem de mare fineţe, care va rămîne decenii şi poate secole ca un document al gravităţii pariziene în dragoste", scria entuziast Călinescu. Unde începe muzica literaturii şi cîtă literatură poate "duce" muzica?

Marius Chivu: Aveam vreo 10-12 ani cînd m-am întrebat ce vrea să spună Alifantis cu acele culori care se amestecau, una care era jos pe pămînt, cealaltă în nori şi tot aşa. Nu înţelegeam nici versurile de la Phoenix cu nebunul care stătea pe munte cu ochii închişi şi nu mai ştiu ce, versuri trecute în oracolul mamei din vremea liceului. Cred că atunci a fost prima dată cînd am conştientizat că pe lîngă muzică există şi versuri şi că uneori instrumentele au nevoie şi de altceva pentru a face "muzică".
Matei Florian: N-am să mă ascund după deget şi nu am să o fac pe anticomunistul furibund, dar, dacă îmi aduc bine aminte, cred că am simţit pentru prima oară nevoia disperată după nişte versuri cu sens cîndva, demult, pe la cinci ani, cînd m-am revoltat sincer împotriva tuturor acelor Mirabele, Angele şi Corine care nu găseau de cîntat altceva decît despre fotolii, iubire, flori, speranţă, dor, despărţire, lacrimi, în fine, chestiuni care prin repetiţie şi acumulare îmi deveneau teribil de antipatice. Cred că atunci am descoperit că nu e neapărat vina lor şi că pe lume exista o meserie ciudată şi inutilă, care poartă numele de "textier". Şi am mai aflat, tot atunci, că tot pe lumea asta se mai pot afla şi altfel de melodii cu altfel de versuri. Recunosc: am trăit apoi o perioadă de mare îndrăgostire de tot felul de entităţi ciudate care se numeau Phoenix, Iris, Roşu şi Negru (mă înnebuneam după Pseudofabulă), Sfinx... Nu cred că înţelegeam mare lucru din muzică, dar refrenele acelea, fredonate de un frate mai mare, mi se păreau că lasă larg deschise porţile spre un teritoriu magic, rezervat exclusiv adulţilor. Scurt pe doi: în timp ce cîntam în gura mare Andr(e)i Popa aveam sentimentul că mi se îngăduie să răzbesc dincolo de muzică.

M.C.: Pe mine nu mă deranja atît redundanţa temei iubirii (deh, vîrsta era cît se poate de propice sentimentului), cît faptul că Angelele şi Corinele cîntau magistrala şi infinitul (ambele albastre), valurile dunării, porţile de fier ale soarelui, mileniul 3... Nu pricepeam cum cineva poate cînta cu aşa patos forme geografice, hidrocentrale, cromatici şi cronologii astrale. Apropo de Roşu şi Negru, deşi mă încurcau foarte tare versurile cu într-o-nu-ştiu-care-seară-într-o-nu-ştiu-care-vară-într-un-nu-ştiu-care-sat-sub-un-nu-ştiu-care-pat..., intuiam că nu era un cîntec pentru copii: era prea abscons. În facultate însă am perceput acele versuri ca pe o fabulă a Cărţii ce ar fi putut fi scrisă de Cortàzar sau un fel de Alecu Donici trecut prin Borges. Fabula oricum era un gen predilect atunci în mutică: nu cînta Semnal M Racul, broasca şi o ştiucă pe ritm funk de Jamiroquai!? Căci Trio Grigoriu, cînd nu cîntau Macaralele, o dădeau cu Broscuţa Oac. Erau versuri care ne contrariau şi ne dădeau de gîndit înainte de vreme.
M.F.: Eu aş marşa mai mult pe ideea unei bucurii sărbătoreşti, mai degrabă decît pe cea a unor dileme înainte de vreme. Mărturisesc că atunci cînd m-am simţit definitiv vrăjit de muzică (se întîmpla imediat după Revoluţie) era de ajuns să ştiu că Wind of Change vorbeşte despre libertate, ca să izbucnesc în lacrimi. Versurile în vremea aia se reduceau la o insinuare vagă, la un sens dispensabil, conta starea, conta vibraţia, conta pur şi simplu linia melodică şi sonoritatea cuvîntului. Acum, sincer, cînd din refrenul lui Elton John: Sacrifice, just a simple word..., la mine ajungea ceva gen Sacrifais, giăst-ă-sînc-ă-u-ă..., nu ştiu cît de important mai era efortul omului ăluia de a mă convinge că are, într-adevăr, o problemă. Dilema cred că stă în picioare şi acum: oare nu poţi renunţa cu totul la versuri ca să te laşi în voia acelei vibraţii esenţiale care ţine loc de mamă, de tată, de patrie adorată, başca de înţelesul imediat al cuvintelor? Ce ne facem atunci cînd habar n-avem de limba engleză şi ascultăm The Wall, de pildă? Rămînem oare infirmi de mesajul albumului? Sau unei compoziţii adevărate îi sînt de ajuns instrumentele, suflul, armonia, forţa şi expresivitatea pentru a-şi duce pînă la capăt tot ce are de demonstrat? Mai contează versurile lui Nick Cave atunci cînd ferocitatea lui senzuală sau explozia presimţită ţin locul tuturor cuvintelor din lume?!

M.C.: Nu cred că există un răspuns categoric aici. Depinde. Aprecierea separată (acolo unde e cazul) a muzicii şi a versurilor a venit mult mai tîrziu, odată cu educaţia muzicală şi literară. În fond, am ascultat toate acele romanţe cu versuri din Eminescu-Goga-Coşbuc-Minulescu fără să ne intereseze cui aparţin de drept şi ce vor să spună cu adevărat. Ploaie în luna lui Marte am citit foarte tîrziu, aşa cum nu ştiu cîţi ştiu astăzi că Bună seara, iubito! (un fel de Paroles, Paroles autohton, bizar şi rece, cu doi iubiţi care par să nu se fi întîlnit niciodată) este un poem al obscurului Lucian Avramescu. Cine ştia de cuplul Foarţă-Ujică, atunci cînd îi asculta pe Phoenix!? Eu credeam că sînt versuri din popor, din folclorul incantatoriu, al descîntecelor şi baladelor haiduceşti. Muzica, versurile erau mai degrabă un tot! Acum mi se pare bizar că (fals)ermeticul Nichita a fost atît de cîntat de folkişti şi m-am bucurat nespus că Loredana Groza a pus pe muzică Fata cu şosete de diamant a lui Cărtărescu. Să mai spun că, oricum, melodia de dragoste care mă copleşeşte cu supremă nostalgie este De-ai fi tu salcie la mal (Moculescu / Maximilian) a Mihaelei Mihai...
M.F.: Cred că aici, în imposibilitatea de a separa muzica de versuri, în dizolvarea acestor graniţe, în corespondenţa perfectă, inseparabilă, stă tot schepsisul poveştii noastre. Meritul lui Alifantis, de pildă, e că l-a adus pe neuroastenicul Bacovia în pragul unei epifanii bonome. Refrenul ăla folkist şi fără cuvinte cu care se sfîrşeşte Decembre e tot ce nu mi-l imaginam pe Bacovia să poată face. În fine, am senzaţia că Arghezi cu De-abia plecaseşi... sau Blaga cu Risipei se deda florarul au cunoscut adoraţia unui popor întreg abia în momentul în care poeziile lor au fost transformate în cîntece de Tudor Gheorghe. Şi pentru că ceva îmi şopteşte totuşi că totul pare să devină un pic cam prea idilic, trebuie să spun - oricît mă vei dispreţui pentru asta - că Salcia la mal sau alte amoruri diafane de felul ăsta au avut de suferit în urma unei supradoze de metaforă şaptezicistă care, dacă nu a asfixiat melodia cu totul, a împins-o binişor spre marginea ridicolului. Postmoderni fiind acum, nu ne rămîn prea multe de făcut decît să recuperăm aceste demonstraţii de metaforă pe versul pătrat într-o evidentă cheie ironică. Părerea mea e că versurile de atunci, spre deosebire de cochetele, graţioasele şi nevinovatele filomele, stele şi violete interbelice, luau un pic cam tare în serios ideea asta lirică.
M.C.: Poate acesta e şi motivul pentru care CD-uri cu muzica de atunci se bagă acum în pungile de Dero!?


De la romantism la alternativ

M.C.: E timpul să deplasăm perspectiva (şi) dinspre literatură spre muzică -, tinerii scriitori nu mai iau ca referinţă pentru cărţile lor literatura, ci se raportează, mai degrabă, la film şi la muzică cu genurile şi, mai pregnant ca niciodată, cu ideologiile ce pot fi decelate în mesajul şi în atitudinea puse în joc. Fireşte, a existat dintotdeauna muzica a cărei miză era entertainment-ul pur, dar muzicienii adevăraţi, rock-ul, underground-ul muzical, ca să zic aşa, a ţintit întotdeauna dincolo de sunet, a avut un coté literar, o dimensiune estetică, ca să nu deschid o discuţie despre mesajul politic. Iar proza tînără a căutat să-şi spună "alternativă", trash / grunge... Sorin Stoica a fost primul care a scris un roman cu "ţărani hard'n heavy" (Dincolo de frontiere), Ovidiu Verdeş a băgat rock-ul în manualele alternative de literatură (Muzici şi faze), Alexandru Vakulovski se voia, cu Pizdeţ, un scriitor grunge, la fel şi Adrian Schiop, care era, de fapt, în pe bune / pe invers, foarte british. Eu aştept acum un roman care să facă legătura cu hip-hop-ul, un poet care să scrie mai bine despre droguri decît Marilyn Manson sau Nine Inch Nails şi nişte "milenarişti" ceva mai reflexivi decît Alanis Morissette pe Supposed Former Infatuation Junkie. Pînă atunci însă îi sfătuiesc pe tinerii scriitori să mai citească despre muzici (între timp a apărut şi revista Re:Publik) şi să mai asculte, că nu prea se pricep. Sînt toţi cam snobi şi urechişti cînd vine vorba de muzică. La fel şi prefaţatorii lor.
M.F.: Ca orice fenomen popular, rock-ul a avut avantajul de a fi mult mai accesibil decît literatura. Senzaţiile sînt imediate, accesul spre intelectualitate se află la doar un solo de chitară distanţă, libertatea, simplă şi nemofturoasă, ca şi nonconformismul de altfel, n-au mai presupus analize complicate, ci doar un teribil sentiment de refuz. Dacă toate astea sînt sinonime cu poezia, e un lucru, dacă nu imposibil, atunci foarte greu de demonstrat. Cert este că, într-o comparaţie directă cu echilibristica complicată a literaturii, rock-ul tinde să fie doar o copie proletară şi sănătoasă. Pe de altă parte, tocmai vitalitatea asta îl face mai dezirabil şi, în ultimă instanţă (şi cu toate precauţiile de rigoare) mai sincer, mai fratern, mai uşor de luat ca reper într-un demers care presupune un scris războinic. Transpusă în imaginaţia personajului plăsmuit de Sorin Stoica în Dincolo de frontiere, cartea lui Emil Cioran, Pe culmile disperării, devine un titlu perfect pentru un album heavy-metal. E răspunsul cel mai bun, cel mai hîtru, dat unei întrebări care vizează termenii "literatură" şi "muzică"...

M.C.: Exact. În timp ce rock-ul coboară de pe corzile chitării pentru a sonda adîncimile cuvintelor (vezi Bob Dylan, Cohen - inclusiv în romane, Tom Waits, Bruce Springsteen, Nick Cave - inclusiv în scenarii, şi alţii, dar nu prea mulţi), scriitorii caută acum directeţea, forţa, impactul riff-ului... Beatnicii declamau, citeau de pe scenă mulţimilor, duceau poezia on the road - făceau turnee, cum ar veni -, în timp ce unii muzicieni scriu jurnale, publică volume de versuri sau regizează şi joacă în filme. Dacă îţi aduci aminte, după '90 s-au publicat cărţi cu versurile lui Jim Morrison, Polirom l-a publicat acum pe Leonard Cohen, Mihnea Blidariu, solistul de la Luna Amară a scos şi el un volum de versuri şi trupa a plecat acum doi ani în turneu cu Vakulovski care citea din romanul lui în cluburile unde se ţineau concertele... Iar Florin Dumitrescu a reuşit să transforme, pentru Sarmalele Reci, poezia amorului cotidian în hit rock: "Violeta duce găleata la gunoi / răspîndind aroma dragostei / toţi băieţii de la scara 3 / suspină lung în urma ei..." - Violeta fiind Rada coşbuciană în varianta urbană... Dacă optzeciştii au scos poezia în stradă, milenariştii par că vor să o urce pe scenă. Cineva chiar se hazarda să spună că poezia a murit, că poezia este astăzi hip-hop-ul. Nu e deloc aşa, însă e adevărat că muzica (underground) şi poezia (tinerilor) se află într-o relaţie mai strînsă ca niciodată. Se influenţează reciproc şi colaborează, atunci cînd e cazul.
M.F.: Mi se pare foarte normal să se întîmple asta. Toate starurile care şi-au cîştigat statutul de legendă şi au devenit în timp un fel de bibliografie auditivă obligatorie, au dus linia melodică pînă la consecinţele unui act poetic. Cred că toţi cei enumeraţi de tine pot fi numiţi poeţi în aceeaşi măsură în care îi poţi considera muzicieni. Problema cred că e alta: dacă hip-hop-ul chiar şi-a propus să urce poezia cartierelor pe scenă (consider că în demersul lor au fost mai pertinenţi şi mai sinceri decît mulţi poeţi consemnaţi de manuale) şi să o asorteze cu beat-uri dansabile, Jim Morrison a fost proclamat poet, cred eu, la adăpostul unui grup simplu şi eficace ca The Doors. Nuanţele sînt aici necesare. Scoate din context chitara hipnotică de pe The End şi vei da de nişte versuri cel puţin îndoielnice, cel mult incantatorii: Ride the ride the snake, ride the snake / To the lake, the ancient lake, baby / The snake is long, 7 miles / He's old and his skin is cold... Pe de altă parte, Cohen, Dylan şi, pe ultimele albume, Springsteen s-au folosit de multe ori de muzică doar ca suport pentru poemele lor, iar, în cele din urmă, muzica a fost cea care a rămas un pic şchioapă. În toată povestea asta, dozajul echilibrat pare a fi cel care să facă diferenţa: nu de alta, dar fără un refren eficace, chiar şi cel mai consistent text rap poate rămîne doar vorbărie goală...

M.C.: Asta cînd nu este fundamental protestatar, căci atitudinea anti a creat multe staruri, atît în poezie, cît şi în muzică. Atitudinea a fost şi este un criteriu de valoare. Intenţia noastră de a găsi versurilor rock cele mai apropiate referinţe literare şi viceversa se datorează şi acestui element comun. Hipioţii sînt, de fapt, nişte beatnici rock, pentru că atitudinea şi temele sînt aceleaşi: pe de o parte, revolta împotriva sistemului, pe de altă parte, fragilitatea, dezabuzarea, drogurile, cu o tuşă mult mai agresivă în grunge. Şi, în general, putem găsi corespondenţe nenumărate şi înrudiri de teme literare care pot transgresa epocile. Aron Biro spunea în Dilema veche că, dacă Bacovia ar mai trăi, ar fi textier pentru My Dying Bride. Ceea ce e, totuşi, surprinzător, pentru că gothic-ul este un curent romantic. Oricum, dacă Bartleby al lui Melville şi cu Meursault al lui Camus şi-ar fi făcut trupă punk, atunci Liam Lynch ar fi fost solistul trupei, iar hitul lor absolut s-ar fi chemat My United States of Whatever... Stagger Lee al lui Nick Cave este Evaristo Carriego al lui Borges, în Venus as a boy zici că Bjork l-a citit pe Radu Stanca, Viţa de Vie are pe ultimul album acest vers: "mai mult decît vina nu poţi să-mi iei", care este kafkian, Ada Milea scrie urmuzian şi s-a inspirat din Daniil Harms, Şerban Foarţă ar putea scrie pentru RACLA... Şi aici Carmen Mezincescu ne-ar fi spulberat cu enciclopedismul ei underground.
M.F.: Pun pariu însă că Rîmaru de la RACLA n-ar putea scrie versurile lui Foarţă. Dacă spun că, bunăoară, versurile astea de la Pink Floyd: Welcome my son, welcome to the machine / What did you dream?/ It's alright we told you what to dream sînt desprinse din 1984 al lui Orwell unde am ajunge? Îţi spun eu unde am ajunge (asta ca să parafrazez versurile lui Waters): foarte, foarte departe. Şi, în aceeaşi ordine de idei, ne-am întoarce la dilema mea de la început. Ce te faci dacă nu ştii engleză? Oare muzica nu poate fi prin ea însăşi o formă de poezie? Oare literatura bună nu se bazează pe o melodie lăuntrică, pe un ritm al frazelor, pe o vibraţie necontrolabilă? În fine, Thomas Mann ştia foarte bine ce face cînd i-a dat naştere lui Adrian Leverkhün în Doctor Faustus.

M.C.: Da, muzica poate fi ea însăşi o formă de poezie şi iată şi dovada: dincolo de abordarea problematică, tematică, există şi perspectiva formal(ist)ă. Dumitru Ţepeneag a scris - sub inspiraţie, culmea, textualistă - Zadarnică e arta fugii, un roman construit pe modelul muzical al unei fugi, Costache Olăreanu a scris jurnalul în cinci părţi Cvintetul melancoliei, Mircea Horia Simionescu şi-a intitulat tetralogia cu o parafrază după Bach: Ingeniosul bine temperat, Răzvan Petrescu are o povestire intitulată Jazz în care un bărbat se duce să umple nişte sifoane dar toată călătoria lui este scrisă sub impresia unei compoziţii de Jan Garbarek... Poemul Ritmuri pentru nunţile necesare al lui Ion Barbu nu purtase el iniţial titlul Jazz Band...!? Ca să nu mai vorbim de Pascal Quignard, Yann Apperry şi mulţi alţii care-mi scapă tocmai pentru că, în mintea mea, muzicile şi frazele sînt piesele indistincte ale aceluiaşi puzzle cultural. Aşadar, de ce muzicile n-ar fi, în sine, haiku-uri, sonete, poezii epice, narative (de la Tori Amos la Manowar) ş.a.m.d...
M.F.: Eu cred că am să dau fuga pînă la BCU, am să instalez un difuzor uriaş pe undeva prin hol şi am să dau la maxim solo-ul de tobe al lui John Bonham de pe Moby Dick...

M.C.: Iar eu o să pun la maxim nişte Cranberries - Yeats Grave, fireşte - şi o să citesc în fotoliu Blues pentru o pisică neagră.