El camino de los ingleses este al doilea film realizat, ca regizor, de Antonio Banderas (după Crazy in Alabama, 1999). O să vedeţi, Antonio Banderas nu "le are" numai cu parfumurile, dar şi cu regia de film. Ploaie de vară (tradus după varianta engleză a titlului, Summer Rain, nu după cea originală, El camino de los ingleses) este un film surprinzător de bine legat, în care acţiunea (filmul e o ecranizare, dar totuşi) pleacă dintr-un loc şi ajunge logic şi argumentat în alt loc, în care actorii sunt bine foarte bine conduşi iar opţiunile regizorale de bun simţ şi în marea lor majoritate de bună calitate.
Sunt, totuşi, lucruri care scârţâie, de exemplu preferinţa pentru versurile în rimă albă spuse din off de comentatorul-martor al acţiunii, care sunt prea poetizante şi prea puţin poetice sau inteligente, sau muzica (semănând dubios de bine cu cea compusă de Gustavo Santaolalla pentru Diarios de motocicleta) care se prelungeşte din generic peste 20 de minute de film şi revine, nepotrivit, de prea multe ori. Ar fi fost poate de preferat să nu ni se scoată secvenţa-cheie atâta în evidenţă - ploaia de vară şi eroii bucurându-se de ea -, mai ales că şi titlul o reţine ca pe o marcă, văduvind-o de farmec.
Dar filmul, repet, este mai mult decât onorabil şi cu mult peste producţiile unor regizori cu acte în regulă. Se simte din povestea grupului de prieteni a căror viaţă se schimbă într-o singură vară din anii '70 un soi de regret pentru ploile de vară ale tinereţii, combinat cu înţelepciunea căpătată din experienţă că ploile de vară trec repede, iar viaţa se construieşte după hărţi meteo mai complicate şi mai ample.