Înaintarea în proiect - povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele

L-am regăsit pe regizorul Radu Afrim, într-un superb început de stagiune şi de toamnă, de data asta la Piatra Neamţ, în Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele de cehul Petr Zelenka. L-am regăsit hăituit, de parcă o hoardă ucigaşă l-ar goni, l-ar expulza dintr-un spectacol spre a-l arunca în altul, totul devenind o căutare nebună, o încercare repetată de a spune mai bine sau, pur şi simplu, altfel anumite lucruri. Lucrurile lui Radu Afrim. Pentru că spectacolele sale îmi lasă senzaţia plăcută de serie, străbătută de un unic şi implicit flux ideatic. Iar marca stilistică nu e decît un simplu instrument, vadul necesar de care acest flux are nevoie pentru a-şi urma cursul.

Se poate observa că modul de lucru al lui Afrim la nivel macro (contextul general al teatrului său) impune un mod de lucru analog în micro, la nivelul fiecărui spectacol. Sau invers. Straturi de lupe, zoom după zoom, ne conduc de la general la particular şi înapoi. În Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele (ca şi în Plastilina, Krum, E doar sfîrşitul lumii, Adam Geist ş.a.m.d.), Radu Afrim gîndeşte lucrurile ca pe un tot pe care îl sparge, îl face bucăţi, rezultînd o serie de secvenţe lucrate în filigran. Fiecare dintre aceste secvenţe ("povestiri", iată) este pusă sub reflector şi astfel îi avem pe tanti Hanek şi pe David Hanek (căsătoriţi, aproape bătrîni, ireconciliabili dar tînjind, fiecare în autismul său, unul după celălalt), pe Petr (fiul lor ingenuu, care m-a trimis cu gîndul la personajul Maxim din Plastilina), pe vecinii acestuia (compozitorul de muzică pentru lifturi şi Alice, iubita lui) care îl plătesc pe Petr să îi privească atunci cînd fac sex, pe Pată, "un pervers normal", prietenul şi confidentul lui Petr, pe Sylvia (transsexualul de care se va îndrăgosti David Hanek) şi Loulou (fetişul Sylviei, un animăluţ împăiat şi neidentificabil). Fiecare dintre aceste personaje îşi are "povestea" sa, care nu e decît varianta personală a unei aceleiaşi poveşti, "totul" coerent de care vorbeam. Între secvenţe (susţinute minunat de decorul-epură) există trafic permanent, un flux febril, înnebunit să refacă întregul salvator, generator de sens. Iată spaţiile vecine în care trăim, comunicînd între ele prin traiectorii fixe, extrem de bine asimilate, pe care le urmăm în mod automat. Iată demonul şi locul comun al lumii noastre: neputinţa generală, despre care Radu Afrim vorbeşte sau strigă cu orice ocazie. Încercări, propensiuni retezate, o sterilitate suverană. Vieţile personajelor lui Petr Zelenka (şi ale noastre!) sînt gesturi neterminate.

În timpul spectacolului, printre hohote discrete de rîs, mă gîndeam că înţeleg codul acestei "nebunii", că mă simt în ea acasă. Această nebunie e noua noastră coerenţă. La final, spaţiile şi vieţile celor ce le locuiesc se dovedesc ireconciliabile. Fiecare personaj se va retrage în zona sa, păstrînd cu sine un suvenir, o urmă care să ateste trecerea celorlalţi prin viaţa sa, amintirea vagă şi sfîşietoare a acestei treceri: o fiolă cu sîngele Celuilalt. Singuri, în încăperi separate, nu ne rămîne decît sa fim receptaculele acestei nostalgii colective, aceea a acelui spaţiu comun în care nu ne-am întîlnit nicicînd, dar ne-am fi putut întîlni.


Povestiri despre nebunia noastră cea de toate zilele
de Petr Zelenka, traducere: Gabriela David

Un spectacol de Radu Afrim
Scenografia: Mihai Păcurar

Distribuţia:
Tanti Hanek: Coca Bloos, Petr: Cezar Antal, Pată: Constantin Cojocaru, David Hanek: Tudor Tăbăcaru, Johanna: Nora Covali, Sylvia: Dragoş Ionescu, Georges: Florin Mircea jr, Ana: Cătălina Ieşanu, Alice: Ecaterina Hăţu, Eva: Irina Ivan, Alan: Dan Grigoraş, Loulou: Lola.