Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Scaunele

La Teatrul Naţional din Cluj - Scaunele


România Liberă, aprilie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cristina Pardanschi (în rolul Bătrînei) şi Cornel Răileanu (Bătrînul) - două nume care merită reţinute de către iubitorii teatrului - întreprind un adevărat tur de forţă actoricesc în cel mai recent spectacol montat la Teatrul Naţional din Cluj: Scaunele de Eugen Ionescu, în regia lui Andrei Mihalache.

Izolat de restul lumii - probabil scufundat în neant, asemeni Atlantidei -, cuplul ionescian, decrepit şi alienat, suferind mai cu seamă de pe urma unui soi de cataclism al memoriei, nutreşte miraje ale puterii, ale vocaţiei sale universaliste. Bătrînul şi Bătrîna se cred deţinătorii privilegiaţi ai secretului care, odată dezvăluit, va mîntui lumea. Înainte de a se sinucide, ei înscenează o ultimă fantasmă: în cămăruţa goală, între pereţii căreia îngrămădesc laolaltă zeci de scaune, Bătrînul şi Bătrîna oficiază întrunirea unei mulţimi invizibile, convocate în vederea divulgării mesajului providenţial. Se aşteaptă venirea Oratorului, care va rosti oficios, de la tribună, Marele Adevăr... Ceremonialul "primirii" ia o turnură metafizică (mai precis: de farsă metafizică) în momentul în care figura "imaginată" a acestuia se concretizează - în carne şi oase - pe scenă.

În spectacolul clujean, protagoniştii, aflaţi încă la vîrsta aurorală a maturităţii, ilustrează extrem de pregnant avatarurile relaţiei de cuplu. Încercînd să-şi recupereze o identitate ultragiată de absenţa memoriei reale, consistente, bărbatul şi femeia se văd nevoiţi să umple "golurile" cu surogate ce ţin de domeniul iluzoriului. Personajele mimează amintirea sau pur şi simplu interpretează, concurîndu-se, diverse "partituri" special compuse pentru momentele ameninţate de revenirea/răbufnirea negrelor complexe psihice specifice "omului recent": sentimente obscure de vinovăţie, sterile, cronicizate de plictis, anxietate, frică, "singurătatea în doi" instituţionalizată. Rînd pe rînd, partenerii adoptă roluri ce tind să-şi cîştige existenţa autonomă şi să îi devore. El devine: sluga, dansatorul de cabaret, bufonul à la Charlie Chaplin, demagogul, ironistul, deseori copilul sau bărbatul căzut în infantilism şi, mai rar, amantul. Ea se metamorfozează în: stăpînă, mîţîită, dansatoare de cancan, femeie fatală, seducătoare umanizată în stilul Edith Piaf, mamă, spăşită, ambiţioasă à la Lady Macbeth ş.a.m.d. Aglomerarea de scaune în scenă sugerează tocmai această incontrolabilă proliferare de fantasme care, desprinse, încă vii şi palpitînde, din inconştientul personajelor, ajung să prindă contur material - de astă dată neînsufleţit - în spaţiu.

Cadrul scenografic al spectacolului clujean, înfăţişînd o bibliotecă imensă, borgesiană, este menit să adîncească şi, în acelaşi timp, să extindă semnificaţia metaforică a "scaunelor" ionesciene. Decorul realizat de Alexandru Radu reformulează, extrem de acut şi elocvent, un vechi paradox de sorginte platoniciană: că spiritul uman (vezi "conţinutul" cărţilor), neputîndu-se lipsi de suportul său material ("cartea" propriu-zisă), care-l exprimă, îl conservă şi îl circumscrie, sfîrşeşte fatalmente prin a fi "ucis", redus la "forma fără fond", clişeizată, demonetizată în timp. Psihismul uman, revărsat şi încastrat/încapsulat astfel în obiecte, ajunge să copleşească fiinţa umană, înstrăinînd-o de sine şi de ceilalţi. Materia se răzvrăteşte: cîte un scaun se prăbuşeşte singur la pămînt, cărţile alunecă din raft împinse parcă de mîini nevăzute, hainele dau impresia de plutire fantomatică, suspendată în aer. Oratorul, care nu e decît o emanaţie a lucrurilor înzestrate de acum cu o viaţă a lor, secundă, nevăzută, dirijează o adevărată simfonie a izgonirii omului din infernul pe care el însuşi l-a creat. La capătul scării pe care şi-o alcătuiesc din scaune suprapuse, Bătrînul şi Bătrîna îşi întîlnesc moartea sub chipul a două păpuşi de plastic - dubluri de duzină, pe măsura insului robotizat, alienat, concurat de propriile invenţii din zilele noastre.

După Hamlet, în regia lui Vlad Mugur (cîştigătorul marelui premiu pentru cel mai bun spectacol al anului 2001, la recent încheiata Gală UNITER) şi L'Oubli / Uitarea, după un eseu de George Banu, în regia lui Mihai Măniuţiu - vîrfurile de lance ale stagiunii trecute la Naţionalul clujean sau noile premiere cu Exact în acelaşi timp de Gellu Naum (regia: Mihai Măniuţiu), Gaiţele de Al. Kiriţescu (regia: Gelu Badea), Faţă în faţă de Francis Joffo (regia: m.chris.nedeea), Artă de Yasmina Reza (regia: Adrian Roman) şi D'ale carnavalului de I.L. Caragiale (regia: Mona Chirilă şi Miriam Cuibus), Scaunele vine să confirme calitatea crescîndă a acestui teatru, reintrat şi bine instalat, mai nou, în circuitul spiritual al momentului. Prin spectacolul regizat de Andrei Mihalache se verifică totodată existenţa, cel puţin la Cluj, a unor tendinţe teatrale de ultimă oră: revenirea actorului în prim-plan şi redescoperirea masivă, de către regizori, a infinitelor resurse ale comicului - un comic valorificat "post-apocaliptic", trădînd spaimele noastre milenariste şi nostalgia, camuflată de parodie, a trecutului.



 Toate articolele despre Scaunele


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Anca Haţiegan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer