Primul meu articol de muzicologie, pe care l-am rescris de nenumărate ori şi de care nici acum nu sunt pe deplin mulţumit, era intitulat Despre interpretare şi stil în muzică. "Interpretarea", în accepţia obişnuită a termenului, este înţeleasă ca o dezvăluire a sensului, ca o explicitare a ceea ce se vădeşte obscur ori inaparent, deci ca o traducere sau un comentariu, iar sub aspect strict muzical ca manieră de a cânta o operă muzicală, vizând caracterul execuţiei şi tratarea conţinutului ei de către interpreţi (instrumentişti, cântăreţi, dirijori). De aici plecau, în articolul meu, o serie de consideraţii, care de care mai sofisticate. Nu le voi repeta acum, când redactorul LiterNet-ului m-a rugat să scriu despre cum poate cineva care vrea să se apropie de muzica clasică (i se zice aşa pentru a o deosebi de alte genuri muzicale, deşi ea poate fi şi barocă, romantică, modernă, postmodernă, nu numai "clasică") să-şi dea seama dacă o lucrare este bine interpretată, aşadar dacă merită ascultată.
Păi, nu cred că ar avea cum şi, de fapt, nici de ce să se preocupe de problema respectivă în faza iniţială, a apropierii propriu-zise de genul de muzică pe care-l promovez (şi) eu în spaţiul generos al LiterNet-ului. Mai interesant ar fi să vedem ce câştig are melomanul nostru ascultând concerte, simfonii şi opere în loc de rock, punk, house (muzici repetitive, nocive, fiziologic vorbind, când sunt difuzate la volum mare) ori, doamne-fereşte, manele. Pentru simplul motiv că toate aceste muzici se află (cu gradaţiile nesfârşite în preferinţele ascultătorilor) pe un nivel - al conţinutului intelectual şi emoţional - primar (am ales termenul fără nicio intenţie jignitoare), faţă de muzica clasică. Ea, alături de literatură, pictură ş.a.m.d. îl poate ajuta să-şi sporească zestrea sufletească, rafinamentul estetic, cunoaşterea chiar, dacă asemenea lucruri îl interesează. Dacă nu...
Minunatul domn care a fost Octavian Paler povestea, într-o emisiune a postului de radio "România Muzical", cum a aflat de existenţa muzicii clasice: târziu, în facultate, ascultând întâmplător o piesă pentru vioară înregistrată pe un disc vechi. Captivat, fascinat, a început să frecventeze concertele de la Ateneu şi de atunci nu s-a mai despărţit de ele. La fel, doamna Ana Blandiana îşi declara, în cele mai alese cuvinte, dragostea pentru această înălţătoare muzică. Mai sunt mulţi alţii, melomani împătimiţi, pentru care ascultarea concertelor live, a CD-urilor ori a posturilor ce transmit muzică clasică a devenit o a doua natură. Se pune întrebarea dacă ei se bucură în aceeaşi măsură de frumuseţea lucrărilor favorite ca şi profesioniştii. Sunt sigur că da (am verificat acest lucru de multe ori), fiindcă impresia profundă pe care acest gen de muzică o exercită asupra conştiinţei lor reflectă sau chiar întruchipează momentul unei "fiinţări", ascultând-o ei pătrund într-o lume uimitoare în care sonorităţile genial armonizate de către marii compozitori le provoacă trăiri mai intense ca oricând altă dată, cel puţin atât cât durează această percepţie excepţională (fără să mai aibă răgazul şi nici disponibilitatea de a face aprecieri tehnice asupra corectitudinii redării). Această "pătrundere", necunoscută profanilor, şi emoţia care o însoţeşte, e datorată în întregime măiestriei interpreţilor. Ei descoperă, primii, şi se impregnează de afectivitatea compozitorului (inclusă în operă), reuşind, unii dintre ei, să o transmită celor ce-i ascultă. Cum procedează, în detaliu, nu e treaba noastră de-acum (articolul amintit la început tocmai de asta se ocupa, dar analiza pe care o propune vi s-ar părea, cu siguranţă, plictisitoare).
Răspunsul mai simplu, la întrebarea redactorului LiterNet, mi l-a dat o prietenă apropiată, mare iubitoare de muzică. "Când îţi place o frază muzicală auzită întâmplător, o piesă, un fragment oarecare dintr-o lucrare, încearcă s-o reasculţi. Vei afla dacă sensibilitatea ta acceptă această muzică, mult mai bogată decât toate celelalte, ceea ce ar fi un mare câştig pentru tine. Du-te, apoi, la concerte, cumpără-ţi CD-uri şi ascultă-le de multe ori, lasă-te pătruns de magia muzicii, bucură-te şi te întristează odată cu ea, apoi transcende propriile sentimente şi impresii pentru a dobândi o stare senină şi o înţelegere mai extinsă. La început vei confunda muzica bună cu cea proastă, interpretările corecte cu cele îndoielnice, nu contează. Cu timpul, începi să sesizezi şi diverse detalii tehnice, care te vor ghida ulterior. Dar cel mai important e faptul că te familiarizezi cu anumite lucrări şi-ţi creezi un buget muzical numai al tău, ca un cerc de prieteni cu idei şi sentimente elevate. Numai frecventarea asiduă a muzicii clasice te va învăţa să distingi între ce e bine şi ce e rău în interpretare, ce-ţi place şi ce nu. Nu te lua după alţii, lasă-i în pace pe critici şi judecăţile lor părtinitoare, deschide-ţi sufletul şi bucură-te cât poţi!".
Foarte frumos spus, ce aş mai putea să adaug? Poate, dacă vreţi, două exemple muzicale, unul bine cântat, celălalt mai slab. Încercaţi să aflaţi singuri diferenţa, un mic efort care, poate, vă va duce mai departe.
(Yehudi Menuhin cântând Romanţa în Fa major de Beethoven, dirijor Adrian Boult)
(Aceeaşi lucrare în varianta violonistei Caeli Smith, acompaniată de pian şi nu de orchestră, ca în primul exemplu).
2 comentarii
- Rock?[membru], 01.10.2007, 01:05
Stimate domnule Scurtulescu,
Nu văd mare diferenţă între Pink Floyd şi să zicem, la nimereală, Prokofiev, ca nivel al complexităţii muzicale. Ba chiar aş fi înclinat să spun că Pink Floyd are mai mult conţinut emoţional, cel puţin pentru mine. Iar din punct de vedere al conţinutului intelectual, cred că se poate discuta.
Iar tot ceea ce spuneţi despre bucurie, despre achiziţia de CD-uri, despre împrietenirea cu unele piese, despre deschiderea sufletului se aplică, în cazul meu, şi la rock de toate felurile. Mă întreb dacă nu cumva se aplică pentru o serie de oameni şi la manele.
Am cîteva întrebări la care mi-ar plăcea să încercaţi să răspundeţi cîndva:
Întrebare 1: Cum fac să învăţ să ascult Chopin cu aceeaşi bucurie cu care ascult Beatles? Ce mă face să ascult mai mult Doors şi nu Bartok? Ce m-ar putea apropia de Schumann?
Întrebare 2: Interpretarea Emerson, Lake & Palmer pentru "Pictures At An Exhibition" e diferită clar de cea a lui Sergiu Celibidache. Ce se pierde? Ce se câştigă? Dacă îmi plac amîndouă la fel de mult e o problemă?
Întrebare 3: Cineva care nu a ascultat King Crimson sau Jethro Tull sau Deep Purple nu e la fel de sărac ca şi cineva care nu a ascultat Bach sau Beethoven?
Întrebare 4: Concertul Metallica cu orchestră simfonică e o "blasfemie"? De ce da, de ce nu?
Aştept o parte din răspunsuri în următoarele articole. Şi tare mi-ar plăcea să se prindă în joc şi cineva care ascultă mai mult rock, fără a neglija clasicul.
Cu stimă,
Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro
- RE: Rock?[membru], 01.10.2007, 17:56
Stimate domnule Penescu
Imi închipui că întrebările dvs. de mai sus, şi invitaţia implicită la o viitoare polemică, au fost declanşate de următorul paragraf din articolul meu: "Mai interesant ar fi să vedem ce câştig are melomanul nostru ascultând concerte, simfonii şi opere în loc de rock, punk, house (muzici repetitive, nocive, fiziologic vorbind, când sunt difuzate la volum mare) ori, doamne-fereşte, manele. Pentru simplul motiv că toate aceste muzici se află (cu gradaţiile nesfârşite în preferinţele ascultătorilor) pe un nivel - al conţinutului intelectual şi emoţional - primar (am ales termenul fără nicio intenţie jignitoare), faţă de muzica clasică".
Îmi pare rău, dar nu pot începe acum o polemică, din lipsă de timp, mai ales. De aceea voi încerca să vă răspund pe scurt, aşa cum mă pricep.
Atât cât îi cunosc eu pe Pink Floyd şi pe Prokofiev, mi se pare că diferenţele în ceea ce priveşte complexitatea muzicală sunt incontestabile. Ca să nu mai zic de cazul în care ar trebui să facem comparaţia cu Bach sau Beethoven. Majoritatea pieselor rock sunt melodii acompaniate şi impresia pe care o produc asupra noastră este puternic întărită de textul pe care a fost compusă muzica. Uneori, partitura muzicală devine interesantă în sine datorită originalităţii temelor muzicale, armonizării îndrăzneţe (mai puţin convenţionale) sau unei orchestraţii expresive, incitante. Cum ar fi, de pildă, "Elephant Talk" interpretat de formaţia King Crimson.
"Jethro Tull" ori "Emerson Lake & Palmer" se ocupă şi cu prelucrări ale unor lucrări de muzică clasică (Bourée face referire la o muzică barocă, de fapt, Tocatta este după un compozitor modern, A. Ginastera, Simfonia lui Ceaikovski e romantică). În acest domeniu, polemica e nesfârşită. E o blasfemie să se petreacă aşa ceva ori e o îmbogăţire a muzicii, în general? Nu ştiu ce să răspund, sincer vorbind. Iosif Sava a înfierat practica "prelucrărilor", acuzând îndepărtarea acestora de spiritul muzicii originale. Însă Maurice Ravel a orchestrat piesa pentru pian a lui Mussorgski, Tablouri dintr-o expoziţie, creând aproape o altă muzică. Mie îmi place incomparabil mai mult versiunea orchestrală, alţii o preferă pe cea pentru pian.
Sigur că nici concertul "Metallica" împreună cu o orchestră simfonică n-are de ce să fie o blasfemie, iar faptul de a cunoaşte cât mai multă muzică este spre binele celui ce ascultă. Dar de ce să nu mergem mai departe, să aflăm cum sună şi dacă ne place şi muzica clasică. Ea nu este atât de inaccesibilă, pe cât îşi imaginează unii. Tipul de emoţie pe care-l oferă, însă, e mult mai abstract, de aceea e nevoie de o etapă de familiarizare cu acest gen de muzică. Nu există reguli de urmat pentru a realiza apropierea, în articolul pe care-l dezbatem aici eu am încercat să ofer câteva exemple doar. În fond, nu avem alt motiv de a ne apropia de muzica clasică decât curiozitatea. Ca în orice alt domeniu al cunoaşterii. Beneficiile ulterioare sunt deosebit de bogate, credeţi-mă pe cuvânt.
Fireşte, s-ar putea să nu ai "organ" pentru muzica clasică, cum alţii n-au pentru pictură ori teatru. În acest caz, nu există soluţie. Dar pentru cei ce vor să încerce, le-aş recomanda, ca început, opera bufă "Elizaveta Bam" a compozitoarei Irinel Anghel, pe drama absurdă a lui Daniil Harms, pusă în scenă la Teatrul Bulandra de regizorul Alexandru Tocilescu. Un "colaj" (şi nu numai) de muzici de toate genurile, de o superbă ingeniozitate.
Dan Scurtulescu
Scrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate