O comedioară autoconţinută - Looking for Comedy in the Muslim World

Cine ştie, cunoaşte: se întâmplă nedrept de des ca vreunui autor (scenarist, să zicem), să-i vină câte-o idee sclipitoare, pe care habar n-are s-o dezvolte într-un story cinematografic cu cap şi coadă. Aşa, bunăoară, păţeşte şi drăguţul de Albert Brooks, cunoscut ca fiind acel tip de comedian autoreferenţial şi autoconţinut, care se interpretează pe sine însuşi în propria sa regie, aplicată unor scenarii scrise de el însuşi (cam ca-n celebrul banc cu: un film de Sergiu Nicolaescu, regia Sergiu Nicolaescu, scenariul Sergiu Nicolaescu, imaginea Sergiu Nicolaescu, acţiunea Sergiu Nicolaescu, în toate rolurile Sergiu Nicolaescu, în rolul lui Sergiu Nicolaescu, Florin Piersic - aici, Albert Brooks). Noroc că are într-adevăr umor: un umor sec, un pic ciudat, nu din cale-afară de inteligent dar nici lipsit total de originalitate - atâta cât să zâmbeşti pe tot parcursul filmului, ba chiar să-ţi scape şi câte-un "Ha!" din când în când.

Cum spuneam la început, poanta principală (şi cea mai bună) e totodată şi prima - motivaţia poveştii: Departamentul de Stat se hotărăşte să cerceteze umorul la musulmani, spre a-i înţelege mai bine şi astfel să se reconcilieze mai uşor cu ei. Misiunea pică pe capul lui Albert Brooks (Albert Brooks) (nu, n-am greşit - v-am spus că se autojoacă), din simplul motiv că e şomer şi are timp. Aşa că-l trimit în India şi Pakistan, cu un buget de mizerie şi doi papagali de asistenţi, ca să facă muncă patriotică - n-o să vadă un cent, pentru raportul de minimum cinci sute de pagini aşteptat de la el (pe care oricum nu-l va citi nimeni) dar va primi nu ştiu ce mare medalie cu panglică bălţată. Şi de-aici, începe povestea...

Şi se moleşeşte treptat dar inexorabil. Rareori am văzut un mai rectiliniu grafic descendent al calităţii unui film. În prima parte, satira antibirocratică funcţionează hazos, originialitatea se menţine la cote onorabile, ritmul narativ şi densitatea poantelor sunt susţinute. De prin a doua treime, intervin oboseala, repetabilitatea, previzibilul. În sfârşit, finalul nu e decât o aglomerare grăbită de gaguri vechi, clişee şi deznodăminte telefonate încă de pe la jumătatea filmului - incidentele diplomatice cauzate involuntar şi rezolvate la fel de artificios pe cât s-au declanşat, faptul că din cele cinci sute de pagini ale raportului s-au scris doar vreo patru, etc. Din nefericire, acest anti-climax total e filmat cu ditamai patosul comic-agresiv, forţându-se să stoarcă nişte hohote de râs care nu se pot ridica mai sus de nivelul unui complezent "Hm-hm-hm...!"

Dacă scenaristul Albert Brooks e isteţ şi incompetent, la nivelul regiei amicul e plat, iar ca actor, mă lasă complet rece. Principalul lui filon de umor se găseşte în situaţii şi în text - interpretativ, e de-o inexpresivitate totală. Mult mai mult m-am bucurat să-l revăd pe John Carroll Lynch, angoasantul suspect cvasi-confirmat din Zodiac-ul lui Fincher, aici în rolul unuia dintre cei doi însoţitori ageamii. În rest, distribuţie corectă, cu sclipiri pe ici pe colo, mai ales la nivelul personajelor episodice (vezi candidata la postul de asistentă, super-competentă, fundamentalist musulmană şi fanatic antisemită). Şi un aer general de improvizaţie şi diletantism, culminând cu decorul biroului guvernamental din India în care drapelul naţional stă cu curu-n sus (poziţia normală fiind: portocaliu, alb, verde). Asta, apropo de simţul umorului (involuntar!) la (unii!) americani.

5 octombrie, 2007, 00:30-00:57
Bucureşti, România