După cum le-au ţinut puterile atelierelor, după cum programul regizorilor le-a îngăduit, după cum reparaţiile la săli (sumare, de obicei) s-au sfîrşit, fiecare teatru îşi deschide stagiunea mai mult sau mai puţin sărbătoresc. Unii cu premiere, alţii cu reluări, unii cu tam-tam, alţii cu spectacole de calitate, oricum, încet-încet, iubitorii de spectacol încep a-şi potrivi orarul după gongul teatrelor. Apropo de gong. De ce oare s-a renunţat la el? Aducea totdeauna un fior de emoţie, declanşa o altfel de aşteptare decît cea din sala de cinematograf ori din staţia de tramvai. Prin teatrele cu tradiţie existau cîţiva "maeştri" la bătutul gongului ca şi la mînuirea abilă a cortinei la aplauze. Uneori, în teatrele din ţară, publicul are un aer mai sărbătoresc atunci cînd vine să vadă un spectacol. Este mai îngrijit îmbrăcat, nu vorbeşte cu voce tare în foaiere, îşi cumpără programul de sală şi-l cercetează înaintea ridicării cortinei. Aşa mi s-a părut a fi deschierea stagiunii la Naţionalul clujean, unde, deşi spectacolul era o reluare, un aer de premieră marca un început sărbătoresc. Se afla acolo tot staff-ul teatrului (directori, regizor, secretariat literar ş.a.), invitaţi, public plătitor care a salutat cu aplauze entuziaste montarea regizoarei Sanda Manu.
Dincolo de emoţia începutului de stagiune, care nu ocoleşte nici un spectator credincios bătrînei şi veşnic reînnoitei arte care este teatrul, o dublă reîntîlnire a fost pentru mine personal un prilej de bucurie. În primul rînd, n-am mai văzut de ani de zile un spectacol semnat Sanda Manu, mi-era dor de graţia şi umorul de calitate ce se degajau din montările sale. Ani de zile şi-a dedicat talentul spectacolelor în care jucau studenţii săi şi s-a risipit zi de zi în slujba foarte tinerelor talente.
A mai montat, mai de curînd, doar un spectacol la Timişoara pe care, din păcate, nu l-am putut vedea. Stagiunea trecută, a fost convinsă de clujeni să-şi reia locul de regizor mînuitor de trupă profesionistă. Textul ales a fost Burghezul gentilom de Molière, deoarece, cum mărturiseşte regizoarea, "decît să plîngem că murim, de ce să nu rîdem?" şi, confruntaţi cu bătrîneţe, moarte, greutăţi, griul zilelor, albul nopţilor, oamenii au nevoie de rîs. Nu din cel grosolan, vulgar, au nevoie de cel bun căptuşit cu un gînd.
Textul este montat "în întregimea lui", adică piesa propriu-zisă, cu prolog şi epilog plus interludii muzicale, vesele şi antrenante datorate Dorinei Crişan Rusu. Trupa Naţionalului, dotată cu talente aproape la toate vîrstele, a fost antrenată pentru numerele mai săltăreţe, dar şi-a dat măsura în gravitatea temelor (destule, interferate) şi în construirea de caractere îmbrăcate într-o ironie ce le prieşte. Scriam mai sus despre două bucurii. Cea de-a doua este reîntîlnirea cu Anton Tauf într-un rol care-i pune în valoare atît talentul cît şi profesionalismul. Argan al său domină şi umple scena, fără a impieta asupra interpretării partenerilor. Este masiv şi vulnerabil, este avîntat şi prăbuşit, suferă şi se bucură - toate stările, în filigran, toate cu un farmec bonom.
T. Th. Ciupe a oferit montării un decor care lasă spaţiu de desfăşurare pentru sarabanda personajelor din jurul patului uriaş în care zace Argan, iar Adriana Grand îmbracă actorii cu fantezie, însemnele epocii fiind marcate cu discreţie. I-am regăsit cu plăcere în plin elan interpretativ pe Melania Ursu, Dorin Andone (tare bine îi şade în trupa Naţionalului, nu prin locuri străine), Cornel Răileanu şi ceilalţi, care au urmărit cu atenţie bagheta pedagogului şi regizorului Sanda Manu.