Cântec în stil naiv - Sanda Weigl la Odeon

Am ascultat întâmplător o piesă acum vreo doi ani şi mi-a plăcut ritmul. Vocea - puternică, mesajul, simplist şi tăiat dintr-o română germanizată. Un suflu de gipsy... cu o combinaţie de jazz.

Sâmbătă seara mă prezint la invitaţia unei prietene la concert. La Odeon. Afară frig şi ploaie. Fumătorii stăteau îngrămădiţi în faţa teatrului, cu mâinile tremurânde. Intrăm. Înăuntru, cald. Stelian Tănase singur, în costum, aştepta cuminte. În stânga, pianul. Oamenii şuşoteau şi aruncau câte o privire pe textul prezentării. N-am vrut să mă uit. Cineva îmi spune că e bătrână. Nu-i nimic, mai bine o descopăr în sală. Câteva capete se întorc. A venit Horia-Roman Patapievici împreună cu fiul său. Acelaşi zâmbet de politeţe graţioasă. Este ora 19.00 şi totuşi sala nu se deschide. Intrăm peste câteva minute şi ne aşezăm frumos pe scaunele roşii.

Aşteptăm...fiecare îşi roteşte privirea prin sală, cei de la balcoane scrutează atent orizontul pustiu; pe scenă apare actriţa Dorina Lazăr, în calitate de director al sus-numitei instituţii. O problemă de organizare, mai durează cam zece minute, oricum merită aşteptarea. Mă întorc şi îl zăresc pe Mircea Geoană. În faţa mea trei englezi aşteptau cu înfrigurare să înceapă. Nu mai rezist şi, din plictiseală mă uit pe prezentare. Cam cincizeci de ani, tunsă scurt, o poveste despre viaţa ei, fuga din România, Berlin, Bertolt Brecht, eveniment susţinut de Institutul Cultural Român, New York...

A început. Mignonă. Un soi de trenci, o pălărie, o valiză...Cântă. Puternic. Apar muzicienii. O piesă românească poate cea mai cunoscută aici, ritmată, gipsy-jazz, unii simt nevoia să bată din picioare sau din degetele mâinilor...

Au fost câteva melodii nemţeşti pe care, cu toată bunăvoinţa de care dădeam dovadă, nu le-am putut digera. Apoi cireaşa de pe tort, care era de fapt o găluşcă... Sanda ne-a anunţat că ne va cânta o melodie despre un om care vrea să mănânce o găluşcă în linişte şi nu poate, pentru că cineva bate la uşă. Bate, bate, până când omul se enervează, se îndreaptă spre uşă, o deschide şi... surpriză, era tot el! Sper că, măcar domnul Patapievici a prins nuanţa metafizică.

În rest, am remarcat cu uşor amuzament că avem tendinţa să apreciem tot ce sună românesc într-o gură cu inflexiuni străine, oricât de îndoielnice ne-ar fi trăirile. Nefiind nici măcar o cunoscătoare de tip mediu într-ale jazzului, stăteam acolo în întunericul sălii întrebându-mă dacă ceea ce ascult e bun. Per ansamblu, voce, conţinut şi muzicieni. Şi mi-am adus aminte o conversaţie cu o prietenă actriţă, care mă întreba ce părere am de jocul actoricesc al lui x. M-am blocat. Imediat m-am gândit ce să-i spun unui om care înţelege mult mai bine decât mine mecanismul interpretării. Mi-a explicat că nu trebuie să cad în capcana asta, să spun exact ce simt, pentru că actorii joacă pentru public. Ei bine, când am ieşit din Odeon, nu m-am simţit îmbogăţită interior, iar acum după câteva zile, memoria mea nu cară după ea momentele de atunci, cu care m-aş putea hrăni... aşa cum se întâmplă ocazional în alte întâlniri artistice.