Sigur că orice pas făcut în sala de concert poartă cu sine dorinţa unei călătorii spirituale, în ziua de astăzi mult mai necesară decât pare la prima vedere, demers cultural intim şi preţios al fiecăruia dintre noi. Şi cum afară, această toamnă poate prea clasică de sfârşit de octombrie ne inspiră astfel de exerciţii intelectuale, o invitaţie precum cea făcută de Filarmonica "George Enescu", la pupitru Horia Andreescu, a fost binevenită. Programul a început cu Suita nostalgică de Dan Buciu, ale cărei titlu şi consistenţă ideatică de evocare a unei lumi a copilăriei şi trecutului îndepărtat (din păcate apuse), prin intermediul unor procedee componistice care nu-şi propuneau nimic revoluţionar, s-a dovedit a fi un pandant perfect pentru intens nostalgicul Concert nr. 2 pentru pian şi orchestră de Rachmaninov interpretat de Andrei Licareţ.
Un concert parcă numai bun de ascultat toamna este această lucrare care de o sută de ani continuă o fulminantă carieră pe scenele de concert din întreaga lume. Versiunea lui Andrei Licareţ a fost purtătoare a unei prospeţimi inerente vârstei solistului. Horia Andreescu s-a dovedit şi de această dată un mare specialist al acompaniamentelor, veghind părinteşte demersul lui Andrei Licareţ. Stăpânind tehnic concertul şi beneficiind de o natură solistică plină de sensibilitate şi temperament, contrabalansată convingător de o abordare echilibrată, sigură şi neabuzând de tentaţia sentimentalismului, pianistul a reuşit să ne transpună într-o stare în care nostalgia autumnală s-a transformat în optimism pentru viitorul pianisticii româneşti. Debutul la Filarmonică al tânărului pianist îl alătură unei galerii de nume de tineri muzicieni români care s-au afirmat convingător în ultimii ani.
În sală, trăind poate mai intens decât solistul însuşi momentele dificile ale concertului, s-a aflat şi Nicolae Licareţ, tatăl talentatului pianist de numai 21 de ani, solist la rândul lui al Simfoniei a III-a cu orgă de Saint-Saens, moment ce avea să încheie seara muzicală de la Ateneul Român. Compusă în memoria lui Liszt, care-l considera pe Saint-Saens "primul organist al lumii", simfonia reprezintă una dintre cele mai importante moşteniri muzicale ale spiritului romantic francez. Ţesătura armonică şi orchestraţia impresionantei lucrări conturează un autentic monument sonor al cărui rafinament coloristic anunţă pe alocuri impresionismul ce avea să vină. Nota romantismului târziu este însă predominantă, fiind excepţional stăpânită şi ferită de atât de seducătoarele derapaje posibile într-o astfel de muzică, de concepţia sigură a dirijorului Horia Andreescu, care şi de această dată a reuşit să mobilizeze orchestra filarmonicii bucureştene. Dialogul tematic are nerv, coerenţă şi acurateţe, atribute care transformă apariţiile lui Horia Andreescu, indiferent la pupitrul cărei orchestre, în garanţia unor momente de ţinută artistică. Notele melancolice ale părţii lente sunt risipite odată cu acordurile maiestuoase ale orgii din final. Concertul se încheie în aplauzele puternice ale unei asistenţe ce a umplut sala Ateneului şi care încet, fără grabă, se va reîntoarce la toamna melancolică de afară. O toamnă al cărei gri îl vom suporta însă mai uşor după acest concert. Poate şi gândindu-ne că vineri, 31 octombrie, vom putea participa la un alt concert dirijat de Horia Andreescu, de această dată la Studioul de concerte al Radiodifuziunii, cu un alt tânăr solist, violonistul Alexandru Tomescu.