Să-i dăm un upgrade lui Cehov - Unchiul Vanea

Un spectacol făcut de un maestru trebuie privit cu toată atenţia. Nu numai pentru că te aştepţi la lucruri fabuloase, la noi interpretări ale unui text, chiar la noi estetici teatrale, dar şi pentru că atunci cînd toate astea nu se întîmplă s-ar putea ca subtilitatea marelui creator să fi depăşit puterea de înţelegere a spectatorului. Aşa că la maeştri priveşti de zece ori şi zici o dată de ce ai de zis.

Festivalul Teatrelor Europene de la Sibiu a adus încă o dată în România un spectacol de la Maly Teatr din Sankt Petersburg. Patriarhul teatrului rus, Lev Dodin a venit de această dată cu Unchiul Vanea de Cehov şi aşa cum ştie el să facă, spectacolul a fost jucat perfect, cu un adevăr şi un firesc cum nu prea se vede pe scenele româneşti.


Vanea al lui Cehov

Spectacolul lui Dodin s-ar putea numi auster. Melancolia rusă nesfîrşită ca stepa se insinuează discret pe scenă. Acel nu ştiu ce am, dar nu mi-e bine pătrunde adînc în oase, în hambarul uriaş în care îşi duc existenţa lipsită de perspectivă celebrele personaje cehoviene. Printre căpiţele de fîn, coborîte la final apăsător asupra vieţii lui Vanea şi a Soniei, aceste personaje trăiesc somnolent, într-o mediocritate pe care nu şi-o asumă, dar pe care o îndură. Dodin schimbă perspectiva clasică, bătătorită asupra unora dintre ele.

Profesorul Serebreakov (Igor Ivanov) suferă o modificare radicală. De fapt, el e privit din alt unghi decît pînă acum ceea ce aduce schimbări nu numai asupra sa, ci şi a altor personaje. Concret, Serebreakov este un fel de Paul Newman al Rusiei, un bărbat atrăgător încă la o vîrstă înaintată, deloc neputincios, chiar dacă bolnav. Desigur, este egoist, cicălitor, orgolios, dar are sex-appeal, şarm şi de aici relaţia lui cu Elena Andreevna devine credibilă. Nu mai este o căsătorie ciudată între o fată tînără şi frumoasă şi un bătrîn bogat, ci o relaţie reală, între doi oameni atraşi unul de celălalt, între care funcţionează clar erotismul. Frumoasa Elena (Ksenia Rappoport) nu mai este de compătimit, viaţa ei nu mai pare terminată înainte de a începe. Pur şi simplu, Elena este şi ştie că este vie, dar decorativă, iar nefericirea este mai degrabă indusă de această inutilitate conştientizată decît de dependenţa de un bărbat în vîrstă. Elena şi profesorul se iubesc, dar asta nu exclude o atracţie fizică între ea şi doctorul Astrov, intensă, explozivă, un flirt pe care Serebreakov îl acceptă ca premoniţie a ceea ce se va întîmpla în cîţiva ani cînd el chiar va deveni neputincios.

Schimbarea lui Serebreakov modifică perspectiva şi asupra lui Vanea. Pînă acum spectatorul privea aproape exclusiv din punctul de vedere al acestuia. La Dodin însă, cum profesorul a devenit un tip atît de valabil, asupra acuzaţiilor pe care i le aduce Vanea planează o îndoială: sunt sau nu adevărate? Sunt ele rezultatul unor frustrări sau au o bază reală? Este Serebreakov impostorul în ştiinţă şi cultură, aşa cum îl învinuieşte Vanea?

Dodin face însă din Sonia vedeta spectacolului. Actriţa Elena Kalinina este o forţă sub aparenţa unei fiinţe fragile. Sonia are puterea unui om care ştie care este rostul lui în viaţă. Dincolo de misticisme sau resemnări, ea îşi recunoaşte menirea şi şi-o asumă. Sonia munceşte. Fără vise, fără regrete, fără priviri înapoi. Cît despre Vanea (Serghei Kurishev), el este un om obosit, cu un aer caraghios, un farseur. E singurul care joacă teatru dintre toţi, îşi alimentează continuu frustrările fără însă să aibă "curajul" unei crize reale.

Spectacolul are aerul foarte rusesc al unei drame foarte ruseşti. Cu profesionalismul cunoscut, Dodin face cumva exces de subtilitate conducându-i cinematografic pe admirabilii actori ai Teatrului Mic din Sankt Petersburg. Jocul acestora are acurateţea detaliilor de film, dar şi lipsa de ostentaţie necesară în faţa camerei de filmat. Sunt practic lipsiţi de teatralitate, au un firesc, bucăţică ruptă din viaţă. Nimic fals nu sună în spectacolul lui Dodin. Dar ceva nu este aşa cum am fi crezut că e.


Prea mult stanislasvkianism strică

Unchiul Vanea regizat de Dodin este o versiune ideală a piesei lui Cehov. Are drama, mai puţin comedia previzionată de Cehov, are melancolia rusă, acea tînjire după ceva de neindentificat, de nevindecat. Spectacolul lui Dodin este însă prea riguros, prea sufocat de un stanilavskianism rigid aplicat. Îi lipseşte acea vibraţie care să îl facă valabil astăzi. Îi lipseşte şi spectaculosul. Este o dramă umană profundă mascată la suprafaţă, căreia i-ar fi stat bine să fie filmată. Pe scenă însă spectacolul pare lipsit de relief, previzibil, iar delectarea este doar la nivelul minţii şi valabilă doar pentru cei ce fie cunosc bine textul, fie sunt fani ai teatrului clasic. Deşi schimbările de perspectivă asupra piesei cehoviene sunt multe, ele sunt atît de fin făcute şi atît de bine încadrate în convenţie încît trec uşor neobservate. Maestrul Dodin a păcătuit de data asta printr-o prea mare delicateţe şi prea puţină îndrăzneală.

Unchiul Vanea a făcut deliciul cunoscătorilor, dar a rămas, din păcate, departe de public.


Maly Teatr, Sankt Petersburg, Rusia
Unchiul Vanea de A.P. Cehov
Regia: Lev Dodin
Decorul: David Borovsky
Costumele: Irina Tsvetkova, Maria Fomina, Natalia Selezneva
Lumini: Ekaterina Dorofeeva, Igor Tupikin
Stage manager: Olga Dazidenko
Regizor tehnic: Vladimir Gladcheniko
Sunet: Yury Vavilov
Cu: Igor Ivanov, Ksenia Rappoport, Elena Kalinina, Tatiana Shuko, Serghei Kurishev, Piotr Semak, Aleksander Zavialov, Nina Semenova, Vitaly Pichnik

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.