Într-o epocă în care rock-ul (indie şi electro, bien sûr) revine în forţă şi într-un moment în care pop-ul se inserează, mai subtil sau mai teribil, prin radiouri şi bloguri, Pet Shop Boys vin la Bucureşti. 25 noiembrie 2007, dată cu potenţial cultissim şi mitologic. Neil Tennant şi Chris Lowe, cu tot arsenalul lor de sound-uri şi piese (synth)pop electro post-disco, reprezintă unul dintre artefactele definitorii ale unor perioade total apuse, exemplu clar că trupele despre care nimeni nu zbiară că sînt cele mai mari din lume sau că vor salva Dumnezeu ştie ce gen muzical au pe termen lung mult mai mult potenţial de cult decît micile mizerii terifiant de over-rated ale momentului.
Nu sînt unul dintre live-act-urile de renume, ba chiar minimalismul scenic al concertelor şi turneelor lor le-a fost reproşat de cîteva ori. Drept care au colaborat cu nume mari din modă şi teatru pentru cîteva show-uri. După care au revenit la minimalism. Nu abordează genul muzical minimal, dar i-au dedicat o piesă pe ultimul lor album. Au făcut un cover după Go West-ul celor de la Village People, deci da, sînt (parţial) gay, adică Tenant este, Lowe fiind unul dintre puţinii artişti care au reuşit performanţa de a nu spune nimic relevant despre el sau despre trupă, în 25 de ani de carieră/activitate. Numele trupei vine de la un magazin de animale de companie. Au compus un soundtrack pentru The Battleship Potemkin şi l-au interpretat live în Trafalgar Square. În afară de I'm with Stupid, piesă dedicată infamului cuplu Bush-Blair, nu s-au manifestat politic. Dar sînt conştienţi că trăiesc într-o ţară (Anglia) în care artiştii votează cu laburiştii. Le-a plăcut să sublinieze că unii artişti nu sînt simpatizanţi ai Partidului Laburist. Prima carte, Pet Shop Boys (Literally), a apărut în 1990. Catalogue, integrala vizuală de 360 de pagini sau, mai bine zis, istoria grafică a trupei, a fost publicată în 2006. Cuvinte care nu ar trebui să lipsească din articolele despre PSB: camp, melodramatic, pop, electronic(ă). "Cred că anii '80 au fost o perioadă foarte bună. Mai ales spre final. Trebuie ştiut că rave-ul a început în anii '80. Şi grunge-ul n-a început tot în anii '80? De fapt, n-a început totul în anii '80? Muzica house? 1988 şi 1989 au fost cei mai buni ani din istoria lumii. Grămezi de bani, maşini frumoase, lucruri scumpe, sticle de şampanie... Îmi pare rău, dar eu, unul, nu mă pot plînge. Anii '80 au fost minunaţi, i-am iubit" - Chris Lowe dixit.
Cam atît, cu menţiunea că reprezintă una dintre cele mai valabile exemplificări în ce priveşte pop-ul: autosuficienţă şi superficialitate dublate de (auto)ironie şi tendinţe trashy-camp perfect asumate şi imprimate organic în muzică, exuberanţă optzecistă şi anxietăţi nouăzeciste.