O experienţă personală - Don't Look Back

Cel mai mare mister şi cea mai mare teamă totodată a omenirii este moartea. Asta pentru că, aşa cum spunea bunica mea, nimeni nu s-a întors din morţi ca să spună cum e pe acolo. De unde concluzia optimistului ar fi că e bine. De la cea a pesimistului mă abţin.

Moartea şi dragostea domină dintotdeauna în topul subiectelor în artă. Drept urmare, există şi în teatru o serie lungă de spectacole despre cum ne imaginăm că e dincolo. De obicei, ne imaginăm tot felul de lucruri sumbre, viziuni funeste, înfricoşătoare şi agresive. Orice, dar nu de bine. Singurul spectacol care îmi vine în minte în care moartea era practic o altă viaţă este Romeo şi Julieta în regia lui Bocsárdi László. Acolo, cei doi îndrăgostiţi transgresau în final într-un univers superior, într-o altă dimensiune unde îşi continuau senin povestea de dragoste. Acest atribut, senin, se regăseşte în spectacolul de la Sibiu al companiei britanice dreamthinkspeak Don't Look Back. Pornind de la mitul lui Orfeu şi Euridice, Don't Look Back este o călătorie într-o lume stranie, tulburătoare şi intangibilă. Spectacolul itinerant instalat în primăria din Sibiu (unde a fost transmutat pentru a noua oară, el fiind realizat în mai multe colţuri din lume, din Marea Britanie în Rusia, iar de la Sibiu se mută în Australia) transformă spectatorii, prezenţi în grupuri de cîte trei, în potenţiali Orfeu. Restul e un drum neliniştitor care ne răscoleşte teama de moarte.


O instalaţie stranie

Don't Look Back se raportează direct la spaţiul care îl găzduieşte. Scenele, decorul care se constituie de multe ori în show propriu-zis, personajele, spectacolul în întregul său depind de spaţiul în care funcţionează. Se adaptează la spaţiu, dar îl şi modifică în raport de necesităţile performance-ului. Primăria din Sibiu devine datorită acestui spectacol, accesibilă publicului aproape integral, mai mult, spectatorul ajunge în catacombele clădirii. Spectacolul funcţionează pe vertical, călătorul este plimbat pe scări, merge cu liftul, urcă şi coboară, iar pe orizontal, pătrunde în birourile primăriei amenjate special, pe culoare întunecate şi în holurile ample cu lumină difuză. De altfel, o rază plăpîndă de lumină, un brad uscat, un scripcar de jucărie, un personaj cu melon adormit pe un scaun sau un vaiet dintr-o cameră întunecoasă transformă imediat clădirea austeră în spaţiu de joc. Ceea ce e miraculos la spectacolul britanicilor de la dreamthinkspeak este lipsa totală de artificialitate. Or, autenticitatea spectacolului creează senzaţia puternică de călătorie în moarte. În propria moarte.


Călătorii cu dricul

Inefabil, straniu, intangibil, neliniştitor. Sunt atributele unui spectacol care se încheagă din sunete, imagini, senzaţii cu delicateţea unei pînze de păianjen. Imagini în alb şi negru ale trecerii: brazi uscaţi, macheta unei case părăsite, banchetul de nuntă încremenit în timp, desprins parcă din "Marile speranţe", convoaie funerare în miniatură, filme în sepia cu luntrea care o duce pe Euridice, mireasa-moartă. Se aude vîsla în apă, vioara scînceşte undeva în depărtare, câinele latră (Anubis, călăuza egipteană în lumea de dincolo), iar peste toate coboară liniştea, cel mai dur "sunet", o muzică a sferelor pentru urechile celor aleşi. Performanţa britanicilor este acest summum de simboluri funebre adunate din toate culturile lumii şi cele generate de artă precum tablourile lui Pieter Brueghel cel Bătrîn care îl "ajustează" pe om la scara universului (un fabulos tablou de iarnă cu o crăiasă de gheaţă-actriţă ce cerne zăpadă peste un sătuc de oameni-jucărie, iar în zăpada ce se aşterne lin se văd urme de paşi ale unui convoi funerar). Nu face excepţie cinematografia, generatoare de mituri şi simboluri, iar piticul din "Twin Peaks", regăsit într-o cameră întunecoasă este una dintre cele mai puternice imagini ale morţii create de film.

Unele dintre simboluri se constituie într-un fel de fir al Ariadnei în purgatoriu care îţi arată că pe acolo e calea. Scripcarul şi sunetul viorii, lumina difuză, lătratul câinelui, luntrea, bradul uscat se regăsesc pe drum în diverse forme şi la diferite dimensiuni. Este un joc perpetuu, calm şi tulburător în care de cîteva ori îţi este clar că cel dus eşti chiar tu: cînd eşti închis într-un spaţiu strîmt şi întunecos (sicriu) sau cînd priveşti filmul şi realizezi că imaginea nu ar putea fi cea care ţi se arată decît dacă ar fi filmată din perspectiva mortului. De la bun început, spectacolul se desfăşoară lent, hipnotic, în ritmul cu care cel dus este condus pe ultimul drum. Ritmul asigură intangibilitatea acestui univers, iar acest lucru îi dă spectatorului siguranţa că nu va fi agresat, dar şi nelinişte. E un univers oniric, personajele dorm, iar celor duşi în locul unde nu e nici durere, nici întristare li se spune, nu-i aşa, adormiţi.

Senzaţia trăirii propriei morţi (o exprimare la limita raţionalului) este extrem de puternică, iar universul care ţi se deschide după moarte este dureros de frumos şi straniu. Ectoplasma miresei (avem de-aface de la început cu un simbol, fetele necăsătorite sunt îngropate în rochia de nuntă) apărută neaşteptat din întuneric sau imaginea ei în oglinda din lift în care cu o secundă în urmă se reflecta propriul chip fac parte din acest arsenal de scene menit să creeze în spectator un alt spectacol, al propriei frici. Chiar faptul că ghidul se schimbă sau că te lasă singur la un moment dat să îţi alegi drumul amplifică tulburarea.

Don't Look Back nu este un spectacol funebru, cu atît mai puţin agresiv sau invaziv. Este doar o oglindă a fricii de moarte care ne bîntuie pe toţi. Este o iniţiere deopotrivă în frică şi în moarte. Este o exorcizare a fricii prin prezentarea morţii ca un somn, ca un vis cataleptic. Este o pregătire pentru marea călătorie pe care o va face fiecare dintre noi, singur.


Don't Look Back
O explorare vizuală după mitul lui Orfeu şi Euridice
Produs de Compania dreamthinkspeak în asociaţie cu Fundaţia Sibiu Capitală Culturală 2007
Regia: Tristan Sharps

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.