Că-i făcut după un joc video, poţi să-ţi dai seama şi dacă n-ai computer acasă - ajunge doar ca ultimii zece ani să ţi-i fi petrecut într-un mediu cât de cât urban, nu-n creierii munţilor. Pretextul acţiunii e înduioşător în simplitatea lui: s-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat o mare dandana (deşi nu "La Bacău, la Bacău, într-o mahala"), un virusache s-a obrăznicit şi a-nceput să transforme tot omenetul planetar în zombi antropofagi (Romero, pun eu mâna pe tine, să n-am ambiţie!), aşa că singura soluţie, înc-o revoluţie: să-i măcelărim scurt şi la obiect. Cum boala asta prinde la mase, îi măcelărim mai bine lung şi la subiect (atâta cât e) - adică trilogistic. În Resident Evil (2002) de-abia se antama problema, în al doilea, Resident Evil: Apocalypse (2004), ne lua dracu' pe toţi, iar în Resident Evil: Extinction (acum), ne-a luat de mult. Nu vă luaţi după titlu - nici urmă de extincţie, extinctoare sau măcar "dispariţii", cum sună semi-traducţiunea românească: Resident Evil: Dispariţia; mă-ntreb de ce nu i-au zis: Rezidentul cel rău: Extincşăn, dacă tot e vorba să traducem cu picioarele (la modul dând cu stângu-n dreptu'). Deci, în acest film nu dispare şi nu se extinge nimeni în mod special - doar să omenirea a aplicat din nou reţeta din Mad Max (o trilogie mult mai acătării, că avea prospeţime), e plină de deşerturi prin care nu mai e rost de trai decât pe drum, sub forma unor nici comunităţi itinerante printre mulţimile de moroi anchilozaţi. Evident, mai există şi un fel de autoritate tutelară - subterană, blindată, tehnologizată şi super-naşpa, care fir-ai ei ai dracu', tot nu s-au învăţat minte şi continuă cu aceleaşi apucături ceauşiste. Noroc cu Milla Jovovich, care neaua ninge n-o atinge, vântul bate n-o răzbate, aşa că ea motocicleşte prin pustie înarmată până-n dinţi, hăcuieşte la morţi-vii şi-i apără pe cei buni şi neajutoraţi. Semnat Paul W. S. Anderson (care-i şi din spiţa producătorilor).
Cam asta ar fi. Ca să fim cinstiţi, numitul Russell Mulcahy ştie să aplice onest regulile regiei de film, aşa că la nivel de show filmuleţul se ţine cât de cât în balamale. Nu te ridică nici un moment de pe scaun, nu te sperie că vin ciumeţii ăia peste tine (Romero, ţi-am zis că am ceva să-ţi spun, da? Bun), nu te oripilează - dar te duce onorabil, dacă nooşpatru de minute n-ai altceva mai bun de făcut. Nu cred c-am reţinut în sens bun vreo secvenţă, deşi în sens rău, da: invazia ciorilor contaminate, pastişă explicită după Hitchcock (evident!) dar fără a aduce nici o contribuţie proprie care ar justifica, eventual, procedura citării. Absolut ridicole, pesemne ambiţionându-se să egaleze neghiobiile din Return of the Living Dead, secvenţele "de laborator", în care vajnicii savanţi de sub lume încearcă s-o rezolve cumva cu cadavrele ambulante - un exemplu clar de aşa nu în materie de combinat genurile horror, science-fiction şi action movie - mă rog, chestie valabilă pentru tot filmul, în ansamblul lui.
Mai există şi o puşcă cehoviană folosită cât se poate de prost: grila laser de care clona Milloasă scapă la-nceput, dar nu şi nemernicul de Dr. Isaacs (Iain Glen), devenit mutant caracatiţoid autovindecăcios, la sfârşit (într-unul dintre cele mai băşite finaluri din câte s-au face fost văzut vreodată - ăsta DA, anticlimax!). Strict la nivel de imagine, arată bine gospodăria aia care camuflează intrarea-n subteran şi-n jurul căreia mişună zombii ca nişte furnici sedate - deşi dramaturgic nu spune nimic (probabil de-aia o şi arată de nu ştiu câte ori, mereu din acelaşi unghi). Pe partea cu violenţa, măcelul e atât de abuziv (cantitativ, calitativ şi olfactiv - adică stinks), încât ajunge să ne plictisească în doi timpi şi trei mişcări, deşi Mulcahy, cum spuneam, povesteşte binişor cu camera - cu condiţia să aibă ce povesti; perversului sadic din mine i-ar fi plăcut secvenţa când camionul cu plug taie brazdă printre zombi, fărâmându-i ca pe nişte popice de papier-mâché, dacă n-aş fi văzut-o acum câteva luni p-aia cu elicopterul din 28 Weeks Later- aşa că, ghinion, da' s-a vărsat.
O nelămurire am: peste tot zice că trilogia asta e şi gata, dar finalul e deschis de numa-numa', lăsându-mă cu o mare nelinişte: o veni sau n-o veni şi partea a patra...? Uite de-asta nu mai am eu somn noaptea!
25 octombrie, 2007, h. 22:10-23:06
Bucureşti, România