Mea culpa. Am văzut în ultima săptămînă The Fifth Element de vreo 4-5 ori. Culmea, la vizionarea de presă de acum cîţiva ani, nu m-a dat pe spate, a doua oară mi-a plăcut mult mai mult, la a treia eram deja din familie. Acum tricotez şi dau replicile odată cu aţa, fără să mă uit la ecran, şi să-l văd seara a devenit la fel de normal cu a pune apa la fiert pentru ceai. Ce m-o fi apucat? (Vine sfîrşitul anului, să ne plătim datoriile, să ne împăcăm cu cei certaţi, să ne tundem.) Văzîndu-l de atîtea ori şi învăţîndu-l pe dinafară, e normal să nu mai am nici un fel de papile valorice în privinţa lui. Nu pot şi nici nu vreau să demonstrez că ce a făcut Luc Besson e bun sau mediocru, că e cinema comercial, "de artă" sau de fiţe. Pur şi simplu, îl iau aşa cum e şi nu reuşesc să mă plictisesc. O să încerc totuşi să dau măcar "cu bumbi" lucrurile care îmi plac cel mai mult. Nu ştiu dacă o să reuşesc. Nu putem şti de ce iubim cînd iubim, nu? Şi nu, nu-mi e ruşine că-mi place The Fifth Element.
E un deliciu actoricesc; absolut toţi actorii, chiar şi cei care n-au replică, sînt foarte bine aleşi şi instruiţi de Besson, pînă la ultima grimasă. Absolut toţi sînt expresivi, astfel că filmul nu are punţi de relaxare între două secvenţe tari. Ce pot să mai spun despre Gary Oldman, pe care n-am reuşit încă să-l imit cum trebuie, care joacă în lame atît de fine, autoreglabile, cît să nu facă din personajul lui Zorg un monstru grotesc, ci unul simpatic? Sau despre Bruce Willis care e pur şi simplu uman şi securizant, dincolo de (auto)ironie, căci el e, nu-i aşa, cel care salvează regulat lumea. Sau despre Chris Tucker, dementul Ruby Rhod care, şi el, are o coardă suficient de elastică ce nu-l duce decît pînă în buza grotescului şi-l aruncă înapoi. Besson a ştiut ce să ceară de la actori, a găsit pentru fiecare ceva anume, de pildă, elevul preotului Vito Cornelius nu prea are replici, dar se sperie de fiecare dată cînd îl bate cineva pe umăr, iar Mathieu Kassowitz face un memorabil rolişor de doar 2 minute. Cred că filmul se ţine proaspăt mai ales datorită actorilor.
"Îmi mai place" că e un basm SF frumos, şi comic, şi romantic, dar şi că e despre femeia care salvează lumea, pentru că eu îmi închipui că Besson credea (mă rog, poate doar cînd a întîlnit-o pe Milla Jovovich, deşi a gîndit scenariul încă din liceu) că orice femeie e un "al cincilea element" şi că poate absolvi lumea de rău atunci cînd e iubită. Iar Besson ne serveşte acest adevăr sobru şi metafizic într-o construcţie futuristă, plăcut kitchioasă, cu umor sănătos, replici pe fază, scenariu elastic ce trezeşte copilul din fiecare, copilul care apasă orice buton vede, desene impecabile, aventură, costume extravagante (Jean-Paul Gaultier), efecte speciale spectaculoase, bătăi, împuşcături & explozii - mă rog, cît să placă la tot cartierul. Pe scurt, un film serios, pe cît de scump, pe atît de capabil să îmbibe toate straturile sociale.
Bine, "îmi mai place" şi pentru că e un film cu multe cinciu-uri: al cincilea element, blocul cinci mii (unde locuieşte Korben Dallas), cinci puncte mai are Dallas pe carnetul de şofer (dar declară cincizeci), bomba pusă de Zorg care se opreşte la cifra cinci, pentru ca bomba declanşată de mangalori să pornească tot de la cinci etc.
Nu întîmplător, Korben Dallas are şi pisică, una albă, căreia i se adresează cu sweetie.
În ultimă instanţă, Al cincilea element nu cred că trebuie pus în sertăraşul condamnabil şi ruşinos al superproducţiilor ieftine, al filmelor ălora de cinci lei care nu pot face, vai, obiectul unei rubrici de film. De fapt, cred că multe teorii ar trebui redefinite azi, la ora 18.45