Istorii hiperconsumiste - Agamemnon

Rodrigo Garcia e un dramaturg-bombă, un incomod spirit reactiv care nu iartă nimic din tot ce e obligat să înghită zilnic. Cu o ideologie puternic stîngistă, calcă în picioare toate clişeele consumiste, toată avalanşa de stereotipii care-ţi livrează fericirea în doze suficient de perverse cît să te păcălească şi să dai în continuare din fălci în cele mai luminoase corporaţii hrănitorologice. Garcia distruge aripioarele, hamburgerii, clovnii, jucăriile ambalate în punguţe colorate şi figurile emblematice care devin mituri peste noapte. Dacă există un dramaturg care să identifice în societatea noastră corespondentul perfect al tragicului - e vorba de cinismul teoretizat de Sloterdijk, în forma lui cea mai dramatic cotropitoare -, atunci, cu siguranţă, acesta este Rodrigo Garcia. Dramaturgul argentinian, fondatorul companiei La Carniceria Teatro, spulberă lingvistic obsesiile dezumanizării fardate în progres.

"Cu familia încîntată şi însîngerată la un McDonald's de la şosea", Agamemnon (piesă regizată de Radu Alexandru Nica la Teatrul Metropolis) îşi rescrie istoria hiperconsumistă.

Piesele lui Garcia sînt tragedii ale masticaţiei contemporane vomitive, în care ketchup-ul se scurge peste vina bulimiei tragicoide. Eroii tragici sînt coborîţi în supermarketuri şi fast-food-uri, unde mănîncă aripioare de pui şi beau coca-cola. Agamemnon şi Clitemnestra devin negativele lui Hillary Clinton, George Bush, Lady Di etc. A trăi înseamnă a îngurgita fără limite, a fi corp-container, corp depersonalizat, transformat în cărucior mecanic. În acest recipient se varsă ştiri, reclame, promoţii, teroare şi singurătate. Violenţa dramaturgiei atipice a lui Garcia, care combină formule de scriitură total diferite, de la naraţiune fragmentată şi comentată la monolog structurat pe mai multe voci, conţine flash-uri poetice halucinante. În spatele cheesburger-ului, un răsărit de soare te face să vezi mai departe de stratul de brînză.

Spectacolul regizat de Radu Alexandru Nica anulează distanţa dintre personaj şi actor şi omogenizează excelent prezenţa extremă a corpului şi incendierea cuvîntului. Replicile şi mişcările sînt parte a aceluiaşi corp vizual, care e, de fapt, o instalaţie ruptă şi circular asamblată în acelaşi timp. Gesturile fragmentate şi robotizate au un strat poetic care dă dimensiunea dublă a alienării. O alienare brutală de ceilalţi - trupurile curg pe banda rulantă ca nişte produse - şi una intim fracturată de sine - trupul ghemuit. Într-un decor cu adîncime - groapa rectangulară în care, pe scaune rotative, sînt aşezaţi unii dintre spectatori (excelentă ideea Mariei Miu de a crea prin spaţiu nivelul în scară al textului - vezi un corp şi auzi o voce, care se bifurcă). Funcţia corală pe care spectacolul lui Nica o instituie uneşte particulele de dialog şi ritmurile corporale într-o singură imagine fizică. Ai senzaţia că eşti în faţa unui trup cu mai multe braţe şi picioare, fiecare cu rolul lui organic delimitat. Actorii compun într-un spectacol intens fizic, care are ca dimensiune de concentrare corporală dinamica din Adam Geist, în regia lui Radu Afrim, traseul tragediei multiplicate pe mai multe voci. Mama, tata, copilul, casieriţa etc. sînt blaturi ale hamburgerului disperant de umflat cu toate pompele mcdonaldizării eruptive.

Împreună cu coregrafa Carmen Coţofană, Nica dezvoltă calapodul corporal al consumismului, agonia rezistenţei fizice la maldărul de pizze şi cartofi care dansează pe ecran.

Agamemnon e arena corului cinic care merge în fiecare săptămînă să mănînce în oraş. Şi după o porţie de aripioare calde, poate că oamenii care n-au inventat nimic pentru că s-au născut după ce totul fusese deja inventat au măcar timp să privească cerul.