Colonia îngerilor este un text al lui Ştefan Caraman, premiat de Uniter în 2005, publicat în 2006 şi pus în scenă acum, la Teatrul Mic, de Nona Ciobanu. Ideea textului nu e neinteresantă: un tip, Patron vrea el să i se spună, deschide o cîrciumă în care servesc numai bolnavi incurabili (dar nu contagioşi!), costumaţi în îngeri, cu aripi de operetă. Condiţia lor specială le dă dreptul ca, în aşteptarea deznodămîntului care nu poate întîrzia mult, să facă orice, de exemplu să agreseze clienţii, verbal şi fizic. Cum şi clienţii, plătitori, au dreptul să-i agreseze în fel şi chip. Restaurantul e salvarea (temporară) a acestor muribunzi, Patron îi adună, la modul cel mai propriu, de pe drumuri. Cine vine la o asemenea locantă? O lume pestriţă, în majoritate formată din interlopi (asta sugerează, de pildă, ochelarii negri pe care îi poartă unii clienţi), indivizi plini de bani şi în căutare de senzaţii noi şi tari: oricînd se poate întîmpla să-ţi moară un chelner sub ochi, iar moartea în direct, apoi fotografia cu mortul, nu sînt de colea, fac toţi banii. Printre muşterii, un bătrîn bogat şi rafinat, metastatic şi el, care vine, cum s-ar spune, să-şi vadă consorţii; printre angajaţi, o fată cu voce frumoasă, bolnavă de leucemie, dar care încă ar mai avea şanse. De ea se îndrăgostesc cei doi prieteni, îngerii Mihăiţă şi Gavrilă, ea e acum singurul lucru frumos din viaţa lor. Cînd Bătrînul îi oferă şansa să plece, să se salveze, cei doi o strangulează. Sugestia e evidentă. De altfel, întreg textul joacă tocmai pe graniţa aceasta fluidă dintre sfinţenie şi diavolesc, exploatează resursele unui umor cît se poate de negru. Mai există ceva nepermis celui care e deja aproape dincolo? Aşa cum se cuvine, textul nu răspunde; deşi, implicit, pare să spună "nu". Cu toate acestea, textul - şi spectacolul - rămîn, de multe ori, în zona declarativă, sînt fraze care sună fals (Fata: "În viaţă trebuie să te şi sacrifici... totul e să merite... am să vorbesc cu Patron şi am să-l salvez pe Mihăiţă...").
Regizoarea a umblat la text (cu acordul autorului, aflăm din caietul-program) şi bine a făcut. A eliminat, în primul rînd, o parte din violenţele inutile de limbaj. De exemplu, scena în care Patron o agresează pe frumoasa leucemică a fost drastic amputată: vulgarităţile înşirate cam redundant de Caraman ("am venit cu 50,000 de coco... ba nu, nu, mint... n-am venit cu bani, am venit cu viaţa ta mă... viaţa ta e în palmele mele... ba nu, iar mint... (duce mîna la sex) ştii unde e viaţa ta? Ştii unde? Uite aici, în mertecul ăsta belit... uită-te la el... (strigă) uită-te la el! Ăsta e viaţa ta mă... aici viitorul tău, uite aici... uite... îl auzi cum te cheamă? eu îl aud... "Domnişoara... eu sînt viaţa ta... hai şi pupă-mă niţel în bot... dă un semn că te bucuri, apucă-mă cu amîndouă mîinile şi ia-mă..." e viaţa ta, honey... totul este aşa de simplu... nu ştiu ce ai în capul ăla...") se reduc la "Am venit cu 30 000 de coco... ba nu, nu, mint... n-am venit cu bani, am venit cu viaţa ta mă... viaţa ta e în palmele mele... ba nu, iar mint... (duce mîna la sex) ştii unde e viaţa ta? Ştii unde? Uite aici..." Pînă la urmă, scena, care în manuscris era inutil lungită, e mai mult jucată decît vorbită, soluţie corectă şi pe deplin satisfăcătoare. Alt exemplu: regizoarea a eliminat pleonasticele cozi de şobolan, aripi negre şi corniţe pe care le prevedea textul original pentru scena din final, după consumarea omorului. Dar cred că tot au rămas situaţii nemotivate sau nerezolvate. Iată, de pildă, scena celor patru tineri de bani gata (voi reveni), rezolvată îndoielnic prin intrarea Bătrînului, ca un veritabil Deus ex machina, cu pistolul în mînă (mai şi trage cu el!), sau intempestiva pasiune dintre Patron şi Ana, cam caricaturală (dar poate că asta s-a dorit).
Trupa mi s-a părut inegală, dar cu două vîrfuri fără echivoc. Un rol excelent face Cristian Iacob (îngerul Gavrilă), riguros, nuanţat, fără excesele care-i bruiază uneori evoluţiile, ci, dimpotrivă, cu mişcări măsurate (ceea ce nu înseamnă că excepţionalele sale calităţi fizice nu sînt folosite: de-ar fi să ne gîndim fie şi numai la poziţia în care stă aproape tot timpul) şi rostire perfectă, trecînd cu uluitoare uşurinţă de la o stare la alta, de la cinismul mordant la momente de ingenuă puritate. Cristian Iacob reuşeşte să evite trivialităţile într-o partitură care parcă invită la vulgaritate. E aici evidentă mîna regizoarei şi este, poate, izbînda ei cea mai importantă în acest spectacol. Din păcate, nu acelaşi lucru i-a reuşit cu celelalte nume mari din distribuţie, Alexandru Repan (îngerul Mihăiţă) şi Mitică Popescu (Bătrînul), amîndoi manierişti peste poate, făcînd exact ceea ce ştiam că pot face, cu sau fără un regizor alături şi, cu siguranţă, greu de convins să facă altceva. Pe Alexandru Repan, timbrul pătrunzător, grav al vocii îl serveşte perfect, provocînd o emoţie aproape viscerală (ceea ce, cu experienţa lui, actorul ştie foarte bine şi "bagă" emoţie...), dar nu poate ascunde rostirea neglijentă, finalurile de frază aproape nearticulate. Pe de altă parte, Repan excelează în autoironie, ştie să fie şi tandru, şi neajutorat, umil, visător, dar şi cinic atunci cînd trebuie; ştie să ţină sala, îşi exploatează la maximum momentele. E o manieră care funcţionează şi prinde. Iar relaţia lui cu Cristian Iacob e atent construită şi foarte frumoasă. În schimb, o mare dezamăgire a fost, pentru mine, Mitică Popescu. Arborînd aceeaşi arhicunoscută poză radioasă (care nu se potriveşte chiar în orice situaţie), el pare să se bizuie exclusiv pe prezenţă, fără să joace, de fapt, nimic. În plus, jumătate din replici nu se aud (nici măcar din rîndul al treilea). Un rol care nu m-a prea convins face şi Liliana Pană (Fata). E drept că rolurile pozitive sînt, în general, ingrate; în particular, e greu să fii credibilă ca mamă exaltată a răniţilor, iar textul n-o ajută deloc (se pare că în piesele româneşti contemporane cel mai bine trec rampa măscările rostite cu gura plină). Cred, totuşi, că o parte din vină e şi a ei şi a regizoarei: n-au găsit soluţia să facă vorbele acelea să sune mai firesc, mai puţin artificial (deşi s-a umblat la textul lui Caraman), iar repetatele ei momente în care cîntă muzică spaniolă nu ajută. Destul de şters, exterior, mi s-a părut Radu Zetu în rolul patronului restaurantului. Dimpotrivă, un cuplu bun, legat, cu o relaţie limpede, fac Petre Moraru (Vili) şi Simona Mihăescu (Ana), fiecare dintre ei reuşind să creioneze discret un personaj: el, matorelul cu bani, cu vagi puseuri homosexuale şi cu amantă-paravan, ea, fătuca prostuţă, vulgărică şi nesatisfăcută. Mai există în spectacol încă patru actori cu rol mai consistent: Florentina Ţilea, Valentina Popa, Cristian Popa şi Aurelian Călin. Ei sînt cei patru tineri de bani gata care năvălesc în restaurant şi îl umilesc pe Mihăiţă. Scena lor mi s-a părut complet falsă. Nu e vina lor: dimpotrivă, ei îşi joacă foarte bine rolul. E, sînt convins, vina textului care nu reuşeşte nicicum să ajungă la adevăr, nici la nivelul situaţiei, nici la nivelul vorbelor. Şi asta deşi regizoarea a modificat ce se putea (dar n-a rescris chiar totul). Iată, în textul original, una dintre fete, excitată, îi spune partenerului: "Iubitule, hai la privată că nu mai rezist... vreau să mi-o tragi"; mă-ntreb care puştoaică de azi, orăşeancă şi cu bani, spune "privată"? Primii trei actori, cărora li se adaugă Mihaela Rădescu şi Wladimir Pesantez, sînt ceilalţi îngeri-ospătari, cu rol mut. Nu pot să nu remarc şi să nu admir modestia cu care a acceptat o actriţă de calibrul Mihaelei Rădescu acest rol şi felul impecabil în care şi l-a construit. De altfel, grupul acesta, excelent dirijat de Florin Fieroiu, se mişcă foarte bine şi face multe momente vizuale foarte frumoase. Unul anume, la care participă şi Cristian Iacob, e cu deosebire reuşit şi emoţionant: scena mesei, în care fiecare scoate cîte o tigaie minusculă pe care, deasupra unei lumînări, prăjeşte un ou. Întreaga scenografie (Iulian Bălţătescu şi Nona Ciobanu) şi light design-ul şi multimedia lui Iulian Bălţătescu merită amintite: obiecte funcţionale, din plastic, construite pe articulaţii care permit schimbări simple şi la vedere, populează un spaţiu scenic gîndit conform imaginii de mediator a îngerului (caietul-program citează consistent din Pleşu şi Creţia): biroul lui Patron e invizibil, undeva în catacombele de sub scenă (care înlocuiesc oportun culoarul cu multe uşi indicat de autor), lumea exterioară, din care sosesc clienţii e sus şi în afara scenei, accesul la ea se face cu ajutorul unei scări. Foarte frumoasă, de asemenea, ideea ecranului plasat în stînga scenei, pe care sînt proiectate (cu efectele de rigoare) unele scene, mai ales atunci cînd actorii stau cu spatele la spectatori şi sînt filmaţi din faţă, chiar gros-plan.
Mărturisesc, totuşi, că nu înţeleg de ce a fost premiată piesa. Poate că a fost cea mai bună din cele intrate în concurs în 2005. Ceea ce nu înseamnă că e şi foarte bună. În fragmentul (cam preţios şi sigur inutil pentru spectator) care deschide caietul-program, autorul pare să spună că textul acesta cam încheie activitatea lui de dramaturg ("Simt că acolo, în Colonie, am depozitat tot ce am spus sau tot ce am avut de spus în materie de teatru"). El ştie mai bine... Nici interesul Nonei Ciobanu pentru acest text nu-l înţeleg foarte bine, mai ales că precedentul ei spectacol la Teatrul Mic e după Chaucer. Singura legătură pe care o văd este preferinţa evidentă a regizoarei pentru poveste, pentru structurile repetitive şi pentru ambiguitatea relaţiei "rîsu-plînsu". Înclin să cred că Nona Ciobanu a scos din text maximum posibil cu trupa pe care şi-a ales-o. E un spectacol bine articulat (sper că va mai creşte pe parcurs, eu l-am văzut la premieră) şi limpede în intenţiile sale, care prilejuieşte un rol remarcabil lui Cristian Iacob şi o nouă apariţie memorabilă lui Alexandru Repan. Ceea ce, dacă ţinem seamă de pustiul care, vai!, înghite din ce în ce mai mult teren la Teatrul Mic, nu e deloc puţin.
Colonia îngerilor, de Ştefan Caraman.
Regia: Nona Ciobanu.
Scenografie, light-design, multimedia: Iulian Bălţătescu.
Coregrafia: Florin Fieroiu.
Ilustraţie muzicală, scenografie: Nona Ciobanu.
Distribuţia: Alexandru Repan (Mihăiţă), Cristian Iacob (Gavrilă), Mitică Popescu (Bătrînul), Liliana Pană (Fata), Radu Zetu (Patron), Simona Mihăescu (Ana), Petre Moraru (Vili), Mihaela Rădulescu (Rafael), Florentina Ţilea (Tînăra 1, Uriel), Valentina Popa (Tînăra 2, Selatiil), Cristian Popa (Tînărul 1, Gudiil), Aurelian Călin (Tînărul 2, Client), Wladimir Pesantez (Client), Constantin Bobeiu (Meşterul de aripi), Bogdan Anghelescu (Serafim), Niki Ieremciuc, Floarea Stănoi, Mircea Lucianu Capelini, Cristian Negoiţă (Clienţi).
Data reprezentaţiei: 14.10.2007