Una dintre cheile care se potrivesc decriptării semnificaţiei, dar şi stării generate de acest concert în rândul publicului este "verva". Toată lumea a părut a fi în vervă: publicul, dirijorul, solistul, chiar orchestra. Întâmplarea şi, bineînţeles, nu numai ea, face ca piesa care a deschis seara în primă audiţie absolută să fie semnată de Dan Dediu şi să poarte chiar titlul Verva, fiind o lucrare pentru orchestră scrisă la comanda Societăţii Române de Radiodifuziune, postul România Muzical "George Enescu" cu prilejul aniversării celor 75 de ani de radiofonie românească. Pandant stilistic al suitelor de Prokofiev din finalul serii, concepută într-un limbaj componistic cu acces direct către sensibilitatea auditoriului, Verva pentru orchestră evoluează pe o pulsaţie ritmică foarte bine conturată şi impresionează, tipic pentru Dan Dediu, prin aluziile la muzici diferite, ce se extind până în vecinătatea jazzului. Dan Dediu scrie pentru ca muzica lui să placă, fără a face însă concesii unei estetici pe care şi-o asumă constant de ani buni.
Publicul a fost sedus (însuşi preşedintele Radiodifuziunii, Dragoş Şeuleanu, a aplaudat în picioare la finalul lucrării), aşa cum se întîmplă destul de rar în cazul muzicii contemporane de calitate, iar verva acestui prim opus al serii (intepretat cu fantezie şi profesionalism de orchestra condusă de Horia Andreescu) s-a extins asupra Simfoniei spaniole de Lalo. Horia Andreescu dirijase în urmă cu câteva săptămâni acelaşi opus, în ilustra companie a Royal Philharmonic Orchestra din Londra şi a violonistului Maxim Vengerov, chiar în umbra unor astfel de comparaţii, acompaniamentul Orchestrei Naţionale Radio a fost absolut competitiv, precizia dirijorului şi vocaţia sa de excepţional acompaniator dând roadele aşteptate. Amintirea seducătorului Vengerov (şi a discului său cu acelaşi opus, recent lansat de EMI) ne împiedică să ne entuziasmăm foarte uşor la o altă versiune a Simfoniei spaniole. Totuşi, Alexandru Tomescu, de un an solist concertist al formaţiilor muzicale ale Radiodifuziunii, ne-a fermecat în primă instanţă prin naturaleţea tehnicii, pe parcurs lăsându-se şi el purtat de senzualele întorsături melodice ale lucrării. Vervă, entuziasm, vibraţie, putere de convingere, au condus toate spre o versiune de elită a Simfoniei spaniole de Lalo.
Entuziasmul publicului în receptarea primelor două lucrări s-a prelungit şi după pauză, când am fost însoţiţi de delicatele, dar spectaculoasele fragmente ale suitelor din Romeo şi Julieta de Prokofiev. Horia Andreescu ştie să conducă mozaicata lucrare, să-i redea nenumăratele valenţe coloristice, să sugereze vizualul, dar să pună în valoare şi individualităţile solistice (menţionăm remarcabilele evoluţii ale concertmaestrului Virgil Zvorişteanu sau saxofonistului Cristian Soleanu) sau disponibilităţile unei partide cum este percuţia radiodifuziunii, una dintre cele mai valoroase din ţară, îndrăznesc să spun. Discret, concentrat asupra valorificării potenţialului expresiv al piesei, fără a-şi pune artificial problema spectacolului care poate însoţi actul dirijoral, Horia Andreescu rămâne un şef de orchestră care ştie să dea întâietate muzicii, plasându-şi întotdeauna inteligenţa muzicală şi puternica personalitate artistică în slujba şi în umbra acesteia, aşa cum puţini şefi de orchestră au curajul să o mai facă în zilele noastre, atât de atrase de vedetism.