Când moartea e lovită de viaţă - Bobby Deerfield

Ce feste îţi joacă, uneori, acest medium, care e cinematograful: intri la un film ca Bobby Deerfield (made in USA) setat cu un bine definit orizont de aşteptări, convins că vei găsi negreşit acţiune, umor, poate violenţă, exotism, erotism, ceva speranţă şi, desigur, nelipsitul happy ending (artifical aproape întotdeauna) pentru ca să pleci - după caz - fie dezamăgit, bombănind (sau chiar suduindu-i ritmul adesea prea slow, dar foarte la locul lui şi mereu justificat dramaturgic), fie bulversat şi exultând de fericire. Şi asta pentru că regizorul Sydney Pollack nu a dozat ingredientele după gustul spectatorilor "de rând" care, prin participarea lor masivă, ar fi putut transforma şi un film ca Bobby Deerfield într-un răsunător succes de box office.

Ca story, un proxim reper al acestui atipic film american ar fi celebrul hit din 1970, Love Story (unde ea are cancer, el o iubeşte, ei se iubesc, dar ea trebuie să moară), numai că în Bobby Deerfield - scria, într-un număr al revistei Cinema de la vremea premierei, criticul Vlad Paulian - "subiectul nu este dragostea lovită de moarte, ci moartea lovită de viaţă. Subiectul, ca să fim mai exacţi, este de fapt viaţa." Viaţa unei femei (Lilian Morelli, alias electrizanta Marthe Keller, cunsocută din filme ca Les Caprices de Marie, Marathon Man sau Fedora) care nu mai are mult de trăit, drept care îşi permite să trăiască on the edge, viaţa unui bărbat (pilotul de Formula 1 Bobby Deerfield, în interpretarea de zile mari a lui Al Pacino, personajul său favorit din toate câte le-a dat viaţă - dacă ar fi să-i credem confesiunea) cu toată viaţa înainte, dar mereu în pericol, drept care nu îndrăzneşte să trăiască.

Bobby Deerfield poate fi citit (şi gustat) şi ca o demonstraţie despre "cum să trăim", dar - vai - nu atât "în pericol de moarte", ci mai mult despre cum să trăim când suntem - oricât de bizar ar suna - "în pericol de viaţă", adică - remarcă Vlad Paulian - "expuşi golului de sentimente, sau prea-plinului de nimic şi nimicuri, expuşi neînţelegerii - sau, şi mai rău, proastei înţelegeri - expuşi neiubirii - sau, şi mai rău, proastei iubiri - expuşi, finalmente, uscăciunii, acea uscăciune care face dintr-un om o maşină de obiceiuri, devenite reflexe ca spălatul pe dinţi. Reflexul numit: a trăi cu cineva nu pentru cineva; reflexul numit: a fi cineva nu a face ceva; reflexul spaimei - poate cel mai rău dintre toate, pentru că ce poate fi mai rău decât o spaimă neadevărată, o spaimă devenită reflex." Bobby Deerfield este până la urmă şi el un film up, dătător de speranţă (în orice caz, un film care nu îţi vinde false speranţe), cu un umor rafinat şi dialoguri inteligente, un film - pe alocuri - chiar exotic (mai puţin erotic, în ciuda sânilor lui Marthe Keller prezenţi într-un cadru pasager) - vezi scenele turnate în locaţii binecunoscute din Paris sau Florenţa.

Ceea ce izbuteşte cu asupra de măsură Sydney Pollack (ajutat substanţial de o echipă de profesionişti, între care scenaristul Alvin Sargent, care s-a inspirat din romanul lui Eric Maria Remarque Cerul nu iartă pe nimeni, directorul de imagine Henri Decae, compozitorul David Grusin) este să elimine din filmul său - chiar cu riscul de a fi înţeles şi apreciat de un public mai restrâns - poncifele telenovelistice, dantelăria sentimentală, dulceagă, de tip soppy pe care, de altfel, le va parodia, câţiva ani mai târziu, în Călăreţul electric / The Electric Horseman şi în Tootsie. Ce deosebeşte acest film de restul producţiilor lui Pollack (şi, cu siguranţă, de majoritatea producţiilor de tip main stream) este un neobişnuit ritm al povestirii (surprinzător de lent, fiind vorba despre un personaj de film american, a cărui meserie este lupta cu viteza), o ştiinţă rară a punerii accentelor, a introspecţiei, a studiului de caractere, un perfecţionism şi un ultraprofesionalism foarte aproape de ritmurile actuale.