Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Last Legion, The

Aventurile lui Romulus cel mic - The Last Legion


Cinemagia, noiembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Time is money!" zicea Marin Moraru, jucându-l pe magnatul pantalonilor Cezar Rupf, în deliciosul spectacol cu piesa Romulus cel mare, de Dürrenmatt, pus în scenă de Sanda Manu la Naţional, în 1978. Inventivul maestru al absurdului satiric rescria actul final al căderii Imperiului Roman din perspectivă contemporană, reconvertindu-l într-un pamflet antiimperialist - decizie cât se poate de înţeleaptă, apropo de un episod istoric lipsit de orice glorie. Roma era o muribundă conectată la aparate. A venit Odoacru şi s-a autoservit cu ea, pe preteen-ul împărat Romulus, ultimul Cezar, pensionându-l înainte de termen într-o vilişoară la ţară.

Numai că, ce să vezi? Valerio Massimo Manfredi, plus Jez şi Tom Butterworth, nu erau de aceeaşi părere. Ce şi-au zis ei? Şi-au zis aşa: "Hai scriem un scenariu în care Romulică ăsta are ceva mai mult sânge-n aia-mică a lui, şi când vin goţii şi fac prăpăd, el găseşte spada ascunsă a lui Iulius Cezar, şi face cu ea un prăpăd şi mai mare printre năvălitori, ajutat şi de dom' învăţător al lui, Ambrosinus. Da' fiţi atenţi! Nu putem să-l punem să-i mătrăşească de tot, că-n realitate nu s-a-ntâmplat aşa. Gata, se rezolvă! Ambrosinus îl ia, cu suita lui fidelă cu tot, şi-i duce pe toţi la el acasă, în Britania! Şi ştiţi ce? Spada aia să fie vrăjită, dom'le! Şi s-o-mplânte într-un cataroi de un' s-o scoată doar sortitu', dom'le! Şi s-o cheme E S Calibur, dom'le!!! Şi ăla negru care respira greu... Nu, asta-i din alt film. Ăsta, învăţătorul care făcea scamatorii... Adevăratul lui nume să fie Merlin, frate!"

De parcă povestea n-ar fi fost şi-aşa trasă de păr mai ceva decât orice cititor al ei cu-o brumă de minte şi de bun-simţ, şefu' cu filmarea, adică Doug Lefler, cam lefter profesional de felul lui, a trântit o regie de zici că-i Vrăjitorul din Oz pus de Migry Avram-Nicolau la Teatrul de Operetă Ion Dacian - cu leit-motivul ăla "Cărare-cărareee..." de-ţi venea să urli. Ambianţele Romei antice, decăzute şi muribunde, arată ca nişte decoruri de carton, printre privelişti presărate strategic cu colonade şi apeducte de carte poştală ilustrată. Secvenţele sunt construite static (adică stătut şi stătător), pe nişte mizanscene false până la Dumnezeu, cu personajele stând, mergând sau mişcând aşa cum le-a spus domnu' cu portavoce. În fruntea actorimii, de o cabotinărie de-a dreptul apocaliptică, Colin Firth parcă s-ar uita mereu la ceas că-l aşteaptă nevasta acasă, iar Ben Kingsley (Ambrosinius/Merlin) mai face şi el un ciubuc. Luptele sunt de-a dreptul incredibile: până şi nişte păpuşi animate fotogramă cu fotogramă s-ar fi mişcat mai firesc şi mai dinamic; toţi - da' toţi, actori, cascadori şi ce-or mai fi pe-acolo - când tre' să dea cu spada, dau la fix, iar când tre' s-o-ncaseze, stau cuminţi, ca adversarul să nu cumva să rateze ţinta. Se prea poate ca pelicula să intre-n cartea recordurilor pentru cel mai mare număr de situaţii de genul: un erou e dezarmat, un nemernic dă să-l radă (cu spada, lancea, arcul, toroipanul, etc.), şi-n clipa următoare o ia de la spate de la alt băiat bun - sau fată bună, că mai e pe-acolo şi Aishwaria Ray, care n-are alt scop decât să fie sexy când iese din apă cu cămăşuica lipită de trupu-i, şi-n continuare să artemarţializeze pân-la loc comanda. Vă jur pe ce-am mai scump, pe crucea mea dacă vă mint: există şi un cadru în care, în plină bătălie, asediu de cetate, chestii-socoteli, piciul ăla de Romulus, neînarmat, neîmplătoşat, nenimic, se nimereşte pe metereze, faţă-n faţă c-un stricat de asediator. Printre toţi ăia, stricatul de asediator dă-n el de vreo patru ori cu-o secure, şi de tot atâtea nimereşte pe-alături. Privindu-l buimac, ţâncul îşi propteşte-n el un umăr şi-l zvârle de pe zid - să n-am parte de Joiţica dacă nu-i aşa!

Se impune să spunem că şi montajul e la fel de competent - plin de ruperi de ritm şi sărituri pe mişcare, cât cuprinde, şi-n rest, leşinat şi fără pic de dinamism. Imaginea, ce să zic... Corectă. Prea corectă, că nu lasă să-i scape nimic din făcăturile, butaforiile şi kitschozităţile care abundă peste tot. Cu atât mai corectă, cu cât după nu ştiu câte alte filme am tras de pe torrente zilele-astea, toate furate cu camera din sală, sau încodecate aşa de bine că nu se deschideau neam (cine ştie, cunoaşte!), taman la ăsta am avut bafta unui fişier ripuit de pe DVD - oglindă, nene, ştii ce-i aia? Drept pentru care, s-a legat de-am mai făcut un experiment: pe la jumatea filmului, mi-am mutat un ochi, o emisferă cerebrală, şi mâinile, la computerul de-alături, şi-am început să scriu cronica (altfel, mă plictiseam, sau adormeam, sau muream naibii cu ochii-n monitor). Acum, tocmai o termin, în timp ce pe displayul din dreapta încă mai curge genericul final.


10 noiembrie, 2007, h. 5:20-5:30
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Last Legion, The


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer