A doua ediţie a Festivalului internaţional de muzică de cameră
SoNoRo a cuprins, în perioada 4-17 noiembrie 2007, şase concerte la Bucureşti şi două la Sibiu. Ţelul declarat al acestei ample desfăşurări artistice este popularizarea muzicii de cameră în rândul tinerilor din România, acest efort începând deja
să-şi arate roadele. Sala Unirii a Palatului Cotroceni, Muzeul Ţăranului Român, Sala Auditorium, Sala de bal a Palatului Bragadiru, Ateneul Român şi din nou Palatul Cotroceni, Sala Cerchez (enumăr doar concertele din Bucureşti, la care am asistat) au fost umplute la fiecare concert de un public tânăr, neiniţiat în muzica clasică, dar care
s-a arătat entuziast, aplaudând cu insistenţă (chiar şi între părţile unor lucrări...). Impresiile culese după concerte de către reporterii postului de radio
România muzical au confirmat aprecierea mea: toţi cei intervievaţi mărturiseau surpriza de proporţii pe care au
avut-o, neaşteptându-se să le placă atât de mult genul cameral - considerat a fi o muzică pretenţioasă, pe care o gustă numai melomanii rafinaţi.
Cum de are un impact aşa de rapid şi de puternic
Festivalul SoNoRo, aflat abia la a doua sa ediţie românească? Notez, mai jos, motivele sesizate de mine. În primul rând, activitatea managerială inteligentă şi fructuoasă a violistului Răzvan Popovici, director artistic al Festivalurilor de la Traunstein şi Bucureşti. Venit, anul trecut, din Germania, a ştiut să găsească repede sponsori importanţi în România, inclusiv Ministerul Culturii şi Cultelor, apoi să aleagă cele mai interesante şi, uneori, neconvenţionale locaţii, să facă, în fine, o publicitate eficientă concertelor,
aliindu-se cu numeroşi parteneri media. (Spre deosebire de multe instituţii culturale româneşti, cu
staff-uri de "reprezentare" sau de "imagine", care se plâng de lipsa resurselor financiare ca justificare a faptului că nu sunt în stare să ducă la capăt acţiunile promise).
În al doilea rând, iscusinţa aceluiaşi Răzvan Popovici de a atrage unii dintre cei mai străluciţi instrumentişti tineri din întreaga lume pentru ca, împreună cu Ansamblul
Raro (pianista Diana Ketler, violonistul Alexander Sitkovetsky, violistul Răzvan Popovici, violoncelistul Bernhard Naoki Hedenborg), să prezinte programe pline de fantezie la un nivel interpretativ de cea mai aleasă ţinută (concepţia programelor şi organizarea repetiţiilor cad tot în sarcina sa). Anul acesta, de pildă, au fost invitaţi tenorul englez Mark Padmore (care cântă de regulă sub bagheta unor dirijori ca Eliot Gardiner, Colin Davis, Roger Norrington, Simon Rattle etc., împreună cu mari orchestre europene şi americane), pianista Mihaela Ursuleasa (de asemenea, o solistă apreciată în toată lumea), violoniştii Daishin Kashimoto (câştigător al concursurilor "Fritz Kreisler" şi "Marguerite
Long-Jaques Thibaud" în 1996 etc., solist al celor mai renumite orchestre şi festivaluri) şi englezoiaca Priya Mitchel (invitată să concerteze peste tot în lume), violistul Christian Naş (membru al Orchestrei Radio din Stuttgart, un participant constant al festivalurilor din Austria, Germania şi Japonia), violoncelistul Adrian Brendel (fiul celebrului pianist Alfred Brendel, împreună cu care a participat, în ultimii ani, la un proiect Beethoven constând în interpretarea în turnee şi înregistrarea pentru casa de discuri
Philips Classics a integralei pieselor pentru violoncel şi pian), bandoneonistul argentinian Marcelo Nisinman (un adevărat maestru al instrumentului, cântă alături de pasionaţii genului precum Gidon Kremer, Cvartetul "Kremerata", Erlin Kroner's Big Band "BeijbomKroner", Gary Burton, Orchestra din Philadelphia sub conducerea lui Charles Dutoit etc. şi înregistrează numeroase
CD-uri, printre care unele cu piese proprii), chitaristul muntenegrean Milos Karadglic (afirmat mai cu seamă în spaţiul britanic şi balcanic), clavecinistul Dan Racoveanu (conducător al unor ansambluri baroce şi profesor la Conservatorul bucureştean) şi contrabasistul Artur Balogh (pasionat de jazz, pe lângă muzică clasică).
Profesionalismul excepţional al artiştilor prezenţi în Festivalul SoNoRo
s-a evidenţiat în unitatea, rafinamentul şi strălucirea participării lor în ansamblu, în cele mai diverse formule, de parcă ar fi lucrat zilnic ani
de-a rândul, deşi, prin forţa împrejurărilor,
nu-şi permit prea multe repetiţii. Impresionante au fost interpretările
Cvintetului de coarde în do major de Wolfgang Amadeus Mozart (cu Alexander Sitkovetsky la vioara I, Răzvan Popovici - Christian Naş la prima şi a doua violă) şi a
Cvintetului cu pian în do minor de Robert Schumann (cu Diana Ketler la pian şi Daishin Kashimoto la vioara I), în primul concert.
La Muzeul Ţăranului Român au fost prezentate piesele de pe discul realizat recent de violiştii Răzvan Popovici şi Christian Naş şi pianista Diana Ketler,
Songs and Dances of Life, sub egida Humanitas, înregistrat la Boswil în Elveţia.
În concertul al treilea, intitulat
Abendlied (Cântec de seară),
l-am ascultat (pentru prima oară) pe tenorul englez Mark Padmore interpretând lieduri de Beethoven şi Schubert (
Auf dem Strom, cu Adrian Brendel, deosebit de expresiv, la violoncel) şi pe Mihaela Ursuleasa în
Trio pentru vioară, violoncel şi pian de compozitorul elveţian Frank Martin.
La Bragadiru (fosta "Casă de Cultură Tudor Vladimirescu", dacă nu mă înşel, şi sediu al Fundaţiei Drăgan după 1990, câţiva ani),
într-o sală de bal înconjurată, la etaj, de o galerie pentru privitori,
ne-am bucurat de două superbe serii de
Anotimpuri, cel vivaldian - în care Alexander Sitkovetsky cânta cu acelaşi aplomb şi acurateţe ca (mai) iluştrii săi contemporani Gidon Kremer, Nigel Kennedy sau Fabio Biondi - şi cel datorat inspiratului compozitor de la Buenos Aires, Astor Piazolla, cu bandoneonistul Marcelo Nisinman şi temperamentala violonistă Priya Mitchel în
prim-plan.Concertul
Finale de la Ateneu (de duminică 11 noiembrie 2007) a fost, dintre toate, cel mai frumos. Mark Padmore a cântat îngrijit liedurile din ciclul
Dragoste de poet de Robert Schumann, dar, ca să fiu sincer,
m-am îndrăgostit mai ales de acompaniamentul (impropriu spus, deoarece partitura pianului e deosebit de complexă şi de nuanţată) Dianei Ketler, o artistă de mare rafinament.
Capodopera (nu numai interpretativă) a Festivalului rămâne însă
Cvintetul cu pian în fa minor, op.34 de Johannes Brahms. Formula ideală: Diana Ketler - pian, Daishin Kashimoto - vioara I, Alexander Sitkovetsky - vioara a
II-a, Răzvan Popovici - violă, Adrian Brendel - violoncel. A spune că între cei cinci instrumentişti se crease o comuniune totală, iar concepţia asupra lucrării se traducea în cele mai fireşti şi sensibile fraze, că nu ştiai ce să admiri mai întâi - pasiunea muzicii ori a redării -, ele
topindu-se într-o unică şi vibrantă expresie, că profunda concentrare a interpreţilor se transmitea ca o emoţie copleşitoare pentru ascultători, e încă prea puţin.
N-am auzit până acum, în sala de concert, o formaţie camerală care să cânte cu o asemenea perfecţiune încât să treacă de bariera sunetului, atingând frumuseţea pură a trăirii muzicale.
