Este Regele Lear un basm? E, mobilul măcar, intriga iniţială comparabilă cu a noastră Sarea-n bucate? Aş spune că nu. Încă din prima scenă e clar că regele ştie foarte bine ce vrea, împărţirea regatului nu în funcţie de declaraţiile de iubire ale fiicelor se va face. Dimpotrivă, ceea ce le cere este să compună cîte o ficţiune, aşteaptă ca ele să-i facă plăcere susurîndu-i vorbe frumoase. Ceea ce primele două şi fac, mezina nu, neacceptînd să intre în jocul lui. Aşadar nu pentru că refuză să transforme iubirea într-o marfă tace Cordelia şi pe bună dreptate o acuză Lear de răutate şi de trufie: Cordelia e mîndră, nu-şi poate călca un principiu pentru a-i face tatălui o plăcere, ea chiar nu are, în acel context, nimic de oferit. Lear e hedonist, vrea să scape de "grijile împărăţiei" şi să continue să-şi ducă un trai ferice, bucurîndu-se de toate prerogativele de suveran. Lear nu e (doar) o victimă, nu e nici pe departe Iov. Se simte bine înconjurat de curteni primitivi, grobieni, sîngeroşi - asemenea lui, de fapt: vezi mistreţii vînaţi care stau pe scenă o bună parte din spectacol, scena în care Lear are mîna mînjită de sîngele lor. Lear se poartă tiranic cu supuşii, e violent (are un bici pe care îl foloseşte împotriva lui Oswald), e irascibil, impulsiv, neînduplecat, blestemul lui se abate asupra supuşilor ca şi a fiicelor şi nu e luat înapoi. Gloucester? Nu ştie să deosebească adevărul de minciună, pleacă urechea la o intrigă, nu are încredere în copilul său, e lipsit de curajul şi francheţea lui Kent, rebeliunea sa e tardivă. Edgar, înainte de izgonire? Un papă-lapte afemeiat, cum însuşi recunoaşte. Regan şi Goneril? Făţarnice, desfrînate, rele. Edmund? Aproape de răul pur, dar cît de inteligent şi, măcar la început, simpatic. Toţi au ceva de ispăşit. Pe nici unul soarta nu-l loveşte la întîmplare, fără temei. Toţi se purifică prin suferinţa necesară, se metamorfozează (spre deosebire de Iov care e egal cu sine), ajung, într-un tîrziu, să înţeleagă sau să accepte. Singura fiinţă pe de-a-ntregul raţională în Lear, a cărui atitudine nu se schimbă de-a lungul spectacolului, e bufonul (apare înarmat cu un metru articulat de tîmplar cu care, la un moment dat, chiar măsoară ceva).
Nu, nu despre moralitate sau despre dragostea de părinte sau de copil e, în primul rînd vorba, ci despre relaţii de putere îngrădite de anumite convenţii (nu pentru că Lear e bun îl slujeşte Kent, ci pentru că aşa se cuvine, să-ţi iubeşti regele) şi despre suferinţa adîncă, cea care te face să vezi abia cînd ai orbit. Despre părelnicia puterii şi despre felul cum, la fel ca în tragedia antică, zeii controlează fiecare destin: cel puţin asta mi-au sugerat imensele table de şah, imaginate de Bartha Jozséf, care delimitează o bună parte din timp spaţiul de joc (caroiajul alb-negru mai poate fi şi o aluzie la împletirea bine-rău din fiecare personaj). Despre misterul milei, al iubirii, al compasiunii care nu sînt în directă relaţie cu meritele omului: după cum se poartă, Lear nu are de ce să fie iubit şi totuşi, în scena finală, durerea lui ne emoţionează, îl plîngem alături de nedreptăţitul Kent şi de Edgar care, şi el, îşi iubise pînă la capăt nedreptul tată.
Nu ştiu dacă toate acestea mi-erau limpezi înainte de spectacolul lui Bocsárdi, mai degrabă nu. Nici nu ştiu dacă asta a vrut el să spună (din scurta "invitaţie" din Caietul-program al Festivalului, mai degrabă nu). Şi nu analiză de text vreau să fac aici. Pentru mine e important că regizor, scenograf şi actori mi-au făcut o propunere coerentă de înţelegere a acestui foarte dificil text.
Poate mă hazardez, dar cred că Bocsárdi e, dintre toţi regizorii activi acum la noi, cel mai apropiat în spirit de Grotowski. Are un fel de sfinţenie în felul cum se apropie de un text, în felul cum se raportează la actul artistic. Nu face nimic gratuit. Face teatru pentru că speră că are ceva important de spus. Şi-a format, la Sfântu Gheorghe, o trupă uluitoare care merge pe mîna lui cum rar se întîmplă în teatrul nostru. O trupă omogenă, deşi cu individualităţi extrem de marcate, dar care sînt capabile să-i înţeleagă gîndul, să-l interiorizeze şi să asculte de bagheta regizorului. Iată, ce actor uriaş e Pálffy Tibor, pe care îl ştiu şi din Godot-ul lui Tompa, şi din Nunta însîngerată, din recentul Don Juan de la Ploieşti şi din cîte altele! Ce Edmund formidabil e în stare să facă! Cuceritor în prima lui apariţie; malefic, da, dar poţi să nu-i înţelegi frustrarea? Nu e cu nimic mai prejos decît răsfăţatul său frate, are toată dreptatea să se revolte (tunica de la costumul său aristocratic nu are mîneci, are doar manşete: bastardul Edmund e neterminat, e nobil şi nu e). Şi cît de expresiv îi e trupul, cum se vede că e antrenat, de exemplu în scena în care stă cu spatele la public jucîndu-şi masca pusă invers. Fiecare scenă a sa e perfect lucrată, mişcările şi vocea îi sînt măsurate, e tot timpul în tensiune, e prezent în orice moment. Dar Váta Loránd (Edgar)? La el transformarea e evidentă: bleg şi tîmpiţel în prima sa scenă, cu mişcări neglijente, nepricepînd nimic din ce i se întîmplă, schimbarea apare cînd pleacă în surghiun: atunci se dezbracă, semn al sărăcirii, al pierderii identităţii, dar şi al faptului că abia acum, lepădînd convenţiile, devine el însuşi: odată devenit sărmanul Tom, îşi joacă excepţional nebunia, pentru ca, în final, să redevină, dar purificat, Edgar. Actorul schimbă nuanţat registrele, cadenţele şi are o dicţie de invidiat. Nemes Levente (Lear), în schimb, cam ocoleşte, din păcate, nuanţele. Joacă într-un acelaşi registru, precis, tăios, dur, cerebral, chiar şi nebunia. E un Lear în plină putere (şi el, în ciuda vîrstei, se mişcă remarcabil), cu prestanţă, care abia în scena finală devine un bătrîn neajutorat şi demn de milă. Cum bine observa Şerban Pavlu (actorii sînt întotdeauna sensibili la aşa ceva!), e clar că Nemes Levente interpretează aici o partitură scrisă de regizor. Lucrul e cu osebire evident în celebrul monolog din finalul actului trei ("Îţi pare greu să-nduri furtuna cruntă...") în care actorul, modest, se integrează într-o scenografie spectaculoasă şi expresivă, gîndită nu ca să-l scoată pe el în evidenţă: scena îşi dublează brusc adîncimea prin ridicarea unei cortine false, iar decorul, pînă atunci sumbru şi simplu, în tonuri de cafeniu şi negru, se luminează, dezvăluie o cutie mărginită de pereţi-table de şah, "pîrloaga" din text devine o alee străjuită de opt paralelipipede din plexiglas în care stau opt tineri goi în poziţie aproape fetală, dar privind împietrit spre public, închipuind, probabil, băieţii pe care Lear nu i-a avut (dar tot lor se adresează Lear cînd spune "Voi, despuiaţi şi oropsiţi ai sorţii"), o imagine-surpriză, de mare efect - nu şi emoţie. O construcţie a rolului Lear bazată pe cerebralitate, aşadar, căreia îi dă perfect replica B. Fülöp Erzsébet în Bufonul: scundă, fragilă, aproape fără să zîmbească, mai mult ricanînd amar (deşi jocurile de cuvinte i-ar fi permis giumbuşlucuri cu care să tragă la public), un bufon asexuat (deşi jucat de o femeie), aproape trist, oricum grav, împovărat de adevărul pe care îl ştie şi-l face cunoscut. Un rol foarte interesant face Kicsid Gizella: o Cordelia mie deloc simpatică, pentru care ţi-e greu să suferi, mai ales că în a doua ei intrare apare într-o hlamidă albă care, alături de întreaga ei atitudine, accentuează impresia de trufie, contrastînd cu compasiunea faţă de rege exprimată de vorbe. Bun, dar cam linear, deşi rimînd bine cu jocul lui Nemes Levente e Szabó Tibor în Kent. Un Oswald eterat, mai mult mesager decît slujitor, în contrapunct prin atitudine şi înfăţişare cu stăpînii săi face Nagy Alfréd care alternează inteligent măştile neruşinării şi slugărniciei. Exact, dar fără strălucire, joacă şi ceilalţi actori: fără greş, în parametrii textului nu foarte ofertant pentru ei şi al indicaţiei regizorale, construind, acolo unde e cazul, corect relaţiile de cuplu (însă nu m-a convins jocul lui Kőmíves Miháli în Gloucester). Dar mă grăbesc să spun că, necunoscînd maghiara, e foarte posibil să nu fi prins multe nuanţe din rostirea actorilor şi să îmi fi scăpat mult din jocul lor, mai ales atunci cînd primează textul, nu gestica, sau mişcarea.
Spectacolul, lung, are ritm, actorii intră şi ies "la milimetru", scena nu e nici o secundă goală. E un spectacol care se cere urmărit cu răbdare: e construit din două părţi, fiecare pregătind cîte o scenă, cele care încheie fiecare act schimbîndu-i ambianţa, perspectiva, şocînd spectatorul şi împlinind ideea regizorală. Totul, inclusiv muzica lui Könczei Árpád, de o mare frumuseţe şi potenţînd clasicismul montării, pregăteşte climaxul fiecărui act. Şi totuşi, poate şi din pricina textului, partea a doua mi s-a părut mai trenantă (ar fi aici de discutat despre stupizenia celor care se tot plîng că un spectacol Shakespeare e prea lung, că nu mai ţine: ce vor, benzi desenate?). A fost, însă, salvată de splendida ei scenă de final în care emoţia atinge paroxismul, dar iarăşi, nu visceral. Imaginile acelea pe fondul labirintului adînc de frunze verzi (mi-a adus aminte de dîmbul înflorit făcut de acelaşi Bartha la Miracolul, alt excelent spectacol al lui Bocsárdi), cu Lear în alb, cu coroana de flori pe frunte, ţinînd în braţe trupul parcă prelingîndu-se al Cordeliei, în rochie mov, coborîrea celor doi în groapă sub privirile împietrite ale lui Kent, Albany şi Edgar, învăluiţi de muzica de o puritate desăvîrşită răsplătesc aşteptarea. "Frumos" este cuvîntul. E, poate, scena cea mai emoţionantă într-un spectacol destul de rece, ca o autopsie, care, altfel decît ne obişnuise Bocsárdi, mizează mai curînd pe raţiune decît pe emoţie - e simptomatic faptul că lumina nu are aproape nici un rol. Aş aminti şi că aplecarea aceasta a regizorului spre cerebralitate în construcţia spectacolului am observat-o şi în mai recentul său Don Juan.
În pauză, un tînăr sub treizeci de ani îi spunea condescendent unui amic: "Da, e bun, dar nu m-a dat pe spate". Oare ce aşteptăm de la teatru? Să "ne dea pe spate"? Să "ne ia maul?" Vrem spectacole-şoc care răstoarnă complet sensurile şi relaţiile ştiute făcînd din text palid pretext? Ce vrem mai mult decît un regizor care are curajul să atace un text infernal de greu şi care evident are ceva de spus (nu pot decît să mă înclin în faţa celor care cunosc şi înţeleg atît de bine textul lui Shakespeare încît spectacolul acesta nu le spune nimic nou), ce vrem mai mult decît o trupă foarte bună care îşi urmează regizorul şi construieşte alături de el un spectacol frumos, în linie clasică, împlinit, chiar dacă nu perfect, cu cîteva tulburătoare momente de graţie, un spectacol care ne dezvăluie, unora, un Lear cum nu-l ştiam? Nu-i de ajuns? Pentru mine este. Spectacolul lui Bocsárdi e teatru adevărat.
Regele Lear, Teatrul Maghiar Tamási Áron din Sfântu Gheorghe
Regia: Bocsárdi László.
Decorul: Bartha Jozséf.
Costumele: Dobre Kóthay Judit.
Muzica: Könczei Árpád.
Distribuţia: Lear: Nemes Levente, Goneril: D. Albu Annamária, Regan: Gajzágó Zsuzsa, Cordelia: Kicsid Gizella, Gloucester: Kőmíves Miháli, Edgar: Váta Loránd, Edmund: Pálffy Tibor, Kent: Szabó Tibor, Bufonul: B. Fülöp Erzsébet, Albany: Mátray László, Cornwall: Diószegi Attila, Oswald: Nagy Alfréd, Nobil: Debreczi Kálmán, Regele Franţei: Veress László, Ducele Burgundiei: Kolcsár Jószef.