Una dintre principalele caracteristici ale culturii nipone este înclinaţia deosebită spre artificial, spre imitaţia realului în diferite medii şi prin diferite mijloace. Obsesia aceasta, deşi nu se face simţită neapărat la prima vedere, la o inspecţie mai atentă poate fi regăsită în aproape toate aspectele sale vizuale, de la machiajul extrem de elaborat - şi de minimalist totodată - pe care îl purtau doamnele în perioada feudală, şi până la grafica video japoneză, în care se fac fără îndoială cele mai mari progrese în ceea ce priveşte realismul figurilor personajelor şi a spaţiilor în care ele îşi trăiesc aventurile. (Ajunge să ne gândim la filmele Final Fantasy, care chiar şi acum câţiva ani buni erau mult înaintea animaţiei Pixar, concurentul american numărul 1). O altă latură, ceva mai evidentă, a acestei înclinaţii speciale (analoge plăcerii deosebite pentru crearea de automatoni, în perioada premergătoare revoluţiei industriale în Europa) este măiestria formidabilă a creatorilor de păpuşi japonezi. Păpuşile cu articulaţii-bilă sunt atât de realiste câteodată încât devin de-a dreptul înfricoşătoate, ca nişte homunculi alchimici, un fel de fiinţe umane în miniatură, cu ochii goi de suflet, care contrastează cu atât mai tare cu corpul imitat aproape perfect.
Păpuşa-mai-mult-decât-păpuşă devine astfel un concept care îşi găseşte manifestarea şi în alte forme de creaţie nipone, în special în manga şi în animé, unde genul mecha (adică centrat în jurul roboţilor de tot felul) adăposteşte adeseori meditaţii asupra relaţiei dintre artificial şi real, la graniţa în care cele două se confundă. Aici exemplul cel mai bun este seria Ghost in the shell. Începută ca o serie mecha relativ obişnuită, este vorba despre un cuplu poliţist de elită, compus dintr-un individ mare şi tăcut, cu ochi bionici, şi partenera lui, un android perfect, de o agilitate şi o forţă deosebite, care luptă împotriva diferiţilor inamici - robotici sau nu - dezlănţuiţi accidental sau intenţionat împotriva liniştii publice. Seria animată este o sursă bună de divertisment şi de adrenalină; dar lucrurile încep să devină cu adevărat interesante în ceea ce priveşte filmele animé de lung metraj realizate de regizorul Mamoru Oshii.
Kokaku Kidotai (Ghost in the shell) este primul dintre aceste filme, apărut în 1995. Unul dintre cele mai spectaculoase animéuri pe care le-am văzut, fiecare secundă a filmului trădează o atenţie la detalii şi la încadrarea imaginilor care fac filmele Disney să pălească. Probabil că mare parte din succesul de care s-a bucurat ţine de acest aspect, filmul fiind superior nu doar competiţiei americane ci şi celei nipone din aceeaşi perioadă. Dar ceea ce este cu adevărat uimitor este modul în care regizorul alege să trateze tema omului artificial, care ajunge să devină mai uman decât cei care-l înconjoară. Şi, ca să fim exacţi, nu tratamentul temei este cu adevărat reuşit (în opinia mea ideea regizorului şi-a atins apogeul abia în al doilea film, Inosensu: Kokaku Kidotai, apărut nouă ani mai târziu) ci faptul că el propune tema, în primul rând, exploatând la maxim libertăţile de care se bucură un creator de animé faţă de un regizor de film. O temă filozofică profundă, cu mare bătaie şi care cere privitorului o atenţie deosebită şi un bagaj substanţial de cunoştinţe este cvasi-inexistentă pe o peliculă de film modernă. Animé-ul, fiind mai puţin costisitor, permite regizorilor să exprime teme şi formule pe care industria de film efectiv nu îşi asumă riscul să le bage în seamă.
Dar să revenim la Ghost in the shell. Premiza este una relativ simplă - femeia-android sus-pomenită este infectată cu un "virus"... un virus inteligent, care este atât de performant încât încetează să mai încapă în categoria "program de calculator" şi nu mai poate fi numit decât conştiinţă de sine, suflet... ghost. Din acel punct, problema devine "cum poate o maşină menită să imite cât mai bine comportamentul uman să facă diferenţa dintre programarea sa şi schimbările provocate de faptul că ea într-adevăr începe să devină umană?" Cheia nu ne este dată, personajul nu ajunge la nici o concluzie şi nu există nici o apoteoză revelatoare. Singurul lucru care se petrece este că în mintea privitorului se naşte o întrebare care, deşi pare inutilă în contextul realităţii în care trăim cu toţii, rămâne cu el ca un puzzle, ca o problemă reală în toată legea. Pentru mine acest fenomen este analog cu modul în care se nasc unele idei filosofice - speculaţia pură ajunge la un nivel la care, printr-o asociere de idei care poate scapă la prima vedere, prezintă o problemă care se reflectă în realitatate, cel puţin la un nivel marginal.
Dacă Ghost in the shell deschide tema, Ghost in the shell 2: Innocence o tratează pe larg. Acest animé care, din nou, depăşeşte din punct de vedere vizual aproape tot ce exista la momentul respectiv în această industrie, este atât de static şi de concentrat pe tema artificialului umanizat încât este compus aproape în întregime din dialog şi din imagini descriptive. Acţiunea minimală explodează abia la sfârşit, după ce enigma iniţială a fost soluţionată într-un anumit fel.
De această dată, scenariul este ceva mai complicat. Un om de ştiinţă genial dispare, iar creaţiile lui (androizi extrem de performanţi, pâna-ntr-atât încât servesc ca doamne de companie) încep să o ia razna, ucigând tot ce le stă în cale. Unul dintre personajele din primul Ghost in the shell, partenerul protagonistei, este cel care presimte o legătură cu ceea ce i se întâmplase partenerei sale, şi porneşte în căutarea unor răspunsuri. Dialogurile pe care le poartă pe parcursul filmului sunt atât de relevante şi de profunde încât adeseori trimiterile pe care personajele le fac sunt explicate în subtitrări speciale, care apar în partea de sus a ecranului ca un fel de note de subsol. Trimiteri la texte filosofice asiatice şi europene de căpătâi, exprimări alegorice cu bătaie spre poezii şi intuiţii artistice avant-la-lettre, toate acestea transformă filmul într-un fel de video-book, un eseu filosofic centrat exclusiv pe ideea că, poate, un mecanism artificial căruia i se dă un suflet luat cu forţa de la un om îl doreşte tot atât de puţin ca nefericitul căruia i s-a digitalizat conştiinţa de sine. Asta este explicaţia înnebunirii androizilor - nu sufletul respinge carcasa mecanică, ci invers! O inversiune cu adevărat spectaculoasă, tratată în mod magistral de regizor, şi anume fără digresiuni inutile şi fără nici un compromis făcut showbiz-ului.
O minte odihnită şi o mare curiozitate vor fi necesare oricărui privitor potenţial al acestor filme, dar sentimentul de realizare personală excepţională, pe care imaginile şi vorbele privite îl lasă în urmă, merită efortul, fără îndoială. Le recomand cu mare plăcere.