Am văzut un spectacol. Probabil o formulare de genul "în pofida aşteptărilor şi pronosticurilor anterioare, mi-a plăcut" ar creea o oarecare iluzie de obiectivitate. Dar nu de prea multă "obiectivitate" am ieşit entuziasmat de la spectacol. Mitul lui Faust mi-a suscitat dintotdeauna atenţia, iar interpretarea dată de regizoarea Thirza Bruncken introduce textul lui Goethe într-un spaţiu spectacular alocat, în mod obişnuit, noii dramaturgii hiper-realiste. De asemnenea, tema schizofreniei, deşi prezentă în cultura europeană de mai bine de două secole, continuă, fie doar prin intemediul cinematografiei, să trezească tot atâta interes.
Am conturat deja câteva repere ale producţiei Dortmund Stadttheater. Viziunea filmică a Thirzei Bruncken se îndepărtează de interpretările clasice ale poemului lui Goethe (prima parte), aducând povestea în dimensiunea profană a pshiologicului (psihiatricului, chiar) ce s-a substituit teologicului. La intrarea în sală, ca membru cu drepturi pasive al publicului, am rămas contrariat în faţa decorului ce aglomera scena: un apartament cu patru încăperi, aliniate de-a lungul unui coridor vizibil prin uşile uitate uneori deschise; încăperi la rândul lor supraaglomerate cu mobilă, foarte multe cărţi, televizoare şi obiecte de uz casnic, dispuse într-o dezordine cel puţin verosimil-domestică, dacă nu familiară unora dintre spectatori. Un dormitor inundat de cărţi, o sufragerie de asemeni plină de cărţi, farfurii şi pahare uitate în diferite colţuri, sticker-e care eclipsează o bucătărie dominată de aceeaşi aiureală şi o baie: ele alcătuiesc lumea lui Faust. "N-o să funcţioneze" - mi-am spus, având pentru prima dată o îndoială în ce priveşte reprezentaţia. A funcţionat... mai ales dată fiind cvasi-autoreferenţialitatea obiectelor din decor.
În interiorul acestei realităţi casnice, Faust (Heiko Raulin) este un tânăr intelectual de secol 21, a cărui etate e mai degrabă justificabilă psihologic. Îmbrăcat în ţinută intimă, Faust bea cafea, se spală pe dinţi, monologhează, dialoghează apoi, dându-şi singur replicile servitorului Wagner şi ale lui Mephisto; pentru ca, în cele din urmă, să-şi facă intrarea în scenă şi aceştia. Îmbrăcaţi în aceeaşi lenjerie intimă (maieu şi chiloţi), Mephisto (Manuel Harder), Wagner (Pit-Jan Lößer) şi Valentin (Matthias Heße), ocupă fiecare câte o altă încăpere a casei. Mephisto calcă haine, schimbă stickerele lăsate de Faust pe televizor, pe frigider ori pe oglinda din baie cu alte bileţele; Wagner repară obiecte prin casă, priveşte hipnotizat televizorul şi face gimnastică de întreţinere pe muzica disputată la pick-up de Faust şi Mephisto; care, cum se vede, intră succesiv în camera cu pick-up-ul. Valentin face duş după duş şi din când în când doarme sau mănâncă. Singura ocazie în care cei patru se găsesc în aceiaşi încăpere e scena părăsirii Margaretei (sau Gretchen-ei în limba originală; Johanna Marx).
În ce o priveşte pe aceasta din urmă, ar trebui precizat că Vrăjitoarea şi Margareta au fost comprimate în acelaşi personaj, rătăcit din întâmplare în locuinţa celor patru Fauşti, în timp ce aceştia dormeau. Tot Johanna Marx interpretează şi îngerul trimis să-l convertească pe Faust, aici ipostaziat printr-o sectantă misionară teribil de insistentă, care nu mai vrea să iasă din casă. Cei care ar prefera un Faust cu personajele îmbrăcate în costume medievale, ori iluministe, nu vor fi dezamăgiţi: într-o scenă, cuprins de delir, Faust, umblă prin sufragerie îmbrăcat în capă şi colanţi de epocă, iar Mefisto adoptă clasica vestimentaţie neagră cu pelerină roşie. De altfel, spectatorului i se vor servi, într-un ritm de-a dreptul cinematografic, o succesiune de astfel de sevenţe "clişeu", relaţionate la textul lui Goethe.
Cu mult umor şi debordând de violenţă vizuală, spectacolul Thirzei Bruncken este unul din acele spectacole ce-şi propune să filtreze marii clasici prin prisma imaginarului unei generaţii a "shortcut"-urilor şi a simultaneităţii. În conflictul Mephisto-Faust, miza este transferată raportului imagine-identintate. Oricât m-ar predispune spectacolul la o încheiere în genul stereotipurilor publicitare de tip "cine va câştiga? Rămâne de văzut", este totuşi vorba de un text clasic. Iar ce-am văzut are un efect... oare "catharctic" sună destul de clasic?