Cultura niponă a avut dintotdeauna capacitatea de a atinge un grad excepţional de eclectism fără a-şi pierde specificul. Uneori poate părea că el este complet înghiţit de influenţele pe care ea le acceptă şi le încurajează, iar perioada modernă este cu precădere marcată de această aparentă occidentalizare - forţată şi aproape iraţională - a modului de viaţă şi a tradiţiilor japoneze. Şi totuşi, la o privire mai atentă, o cultură ale cărei elemente sunt atât de tare legate între ele cum este aceasta este imună la contaminări esenţiale într-un mod care ne este străin nouă, europenilor. Toate aspectele civilizaţiei japoneze se reflectă mereu unul în altul, de la religie la design, de la teatru la benzi desenate. Toate formele de creaţie îşi găsesc rădăcina comună într-un mod anume de a gândi, care se schimbă doar în aparenţă, iar dacă privitorul reuşeşte să vadă lucrurile în acest fel, occidentalizarea Japoniei pare mai degrabă un fel de mare joc generalizat, un divertisment foarte popular, din aceeaşi categorie cu o modă ridicolă care trece în câţiva ani cel mult.
În acest context, producţiile artistice care combină elemente complet opuse, oximoronii vizuali şi auditivi sunt la ordinea zilei. Nu este de mirare că showbusiness-ul japonez face industria muzicală şi industria de film americane să pară naive şi moderate. Filmul Casshern, creaţie a regizorului Kazuaki Kiriya, este exemplul total al acestei mentalităţi. Combinaţia dintre manga, peliculă şi joc pe calculator este plină de o asemenea vigoare hibridă încât până şi cel mai versat privitor este dat peste cap de "tupeul" acestui film: tupeu care nu are echivalent în cinematografia vestică, poate în afară de filmele lui Lars von Trier, deşi acesta merge într-o direcţie radical diferită. Dacă Dogville este minimalist prin excelenţă, atunci Casshern este un palat baroc cu 1000 de camere, marcat de un exhibiţionism şi de o lipsă de măsură năucitoare.
Scenariul începe cu povestea unui final alternativ al celui de-al doilea război mondial, în care forţele Eurasiei se luptă la nesfârşit cu "rebelii", într-o conflagraţie atât de violentă încât duce la o moarte lentă a întregii planete. Un om de ştiinţă, torturat de boala soţiei sale iubite, se chinuie din răsputeri să găsească o metodă de regenerare celulară, un fel de clonare accelerată, prin care să salveze omenirea dar, mai important, să-şi salveze soţia. În pragul eşecului, are loc un fel de intervenţie divină, şi o imensă maşină în formă de fulger cade din ceruri şi se înfige într-un bazin cu părţi ale corpului, crescute artificial de respectivul cercetător. Ele încep să se unească şi formează efectiv primele exemplare dintr-o nouă specie - "neo sapiens". Armata intră în acţiune şi îi măcelăreşte aproape pe toţi. În tot acest timp, fiul cercetătorului, care are o relaţie foarte tensionată cu tatăl său, moare ucis în lupte inutile, iar tatăl îl salvează introducându-i corpul în bazinul din care se formaseră neo-sapiens-ii. Toate acestea în primele 25 de minute ale filmului.
Nu voi continua povestea, deşi deschide o multitudine de teme, în speranţa că cititorii se vor simţi atraşi de această producţie, unică în felul ei, care ar trebui văzută de oricine doreşte să aibă o experienţă cinematografică realmente inedită. Densitatea fantastică de imagini şi acţiuni care sunt înghesuite în acest film nu pierde din tempo nici o clipă. Personajele sunt capabile de lucruri supranaturale în aşa măsură încât bietul Spiderman ar putea foarte bine să renunţe liniştit la orice pretenţie de spectaculozitate. Scenele de luptă, deşi făcute într-adevăr cu actori reali, par preluate direct din jocurile pe calculator, iar scenariul, foarte greu de urmărit şi mai ales de digerat este o combinaţie între toate formulele de manga pe care le cunosc, de la siropul melodramatic inducător de diabet intelectual până la armatele de roboţi mecha, pe lângă care scenele din Terminator 3 sunt joacă de copii.
Poate aveţi impresia că laud filmul, dar nu asta e intenţia mea. Este un film care dă o nouă definiţie spectaculosului, dar asta nu îl face mai uşor de digerat din perspectiva unui spectator european. Gesturile, acţiunile, emoţiile personajelor au rămas complet criptice pentru mine, n-am reuşit să văd nici o legătură între ceea ce ele spun şi ceea ce fac. Efectele pe calculator sunt ameţitoare, dar structura epică pe care o deservesc este atât de stufoasă şi construcţia ei este bazată pe principii atât de străine încât totul pare doar un imens tur de forţă: un exerciţiu de producţie de dimensiuni colosale, care nu-şi propune altceva decât să caşte guri.
De fapt, cred că este vorba de un kitsch făcut la un asemenea nivel încât îşi depăşeşte propriile graniţe definitorii. Sunt pus în faţa sarcinii de a critica un film căruia criteriile mele nu i se potrivesc deloc. Nu pot spune că este o sublimă şi memorabilă porcărie, pentru că întreaga sa natură este construită pe alte principii decât cele ale filmelor vestice cărora le-aş putea pune aceeaşi etichetă (cum ar fi de pildă Dark Star, filmul din studenţie al lui James Cameron). Şi aici intervine revelaţia faptului că, deşi eclectismul vizual fabulos de care dă dovadă pare a fi un omagiu adus Hollywood-ului, mentalitatea din spatele show-ului este una foarte bine individualizată şi exotică, un mod de gândire care rămâne inaccesibil, indiferent câte tehnici şi imagini familiare ne aruncă în faţă.
În mod paradoxal, Casshern reuşeşte să exprime perfect ideea că Japonia nu poate fi schimbată de influenţele pe care alege să le adopte, că spiritul ei nu se lasă atins, indiferent cât de bine ajung creaţiile ei să imite modelele alese. Privind acest film, care este o mănuşa aruncată producţiilor de sorginte Matrix-iană, nu pot decât să constat că am de-a face cu un cod la fel de dificil de spart ca în teatrul No. Şi, fără îndoială, la fel de fascinant.